Fular

Când am văzut prima oară un trailer de la Lost in Play, care părea să evoce ceva din Gravity Falls, am avut o puternică senzație de narrative adventure à la Little Misfortune, punând astfel așteptările pe un anumit eșichier. Nu mică mi-a fost surpriza când am descoperit că Lost in Play este un adventure în sensul clasic al genului.

A Musical Story e un rhythm game ușurel din punct de vedere al conceptului de gameplay, cu o direcție artistică de-a dreptul remarcabilă și o coloană sonoră parcă ruptă din perioada psihedelică a rock-ului anilor ‘60-’70, influențată în mare măsură de Jimi Hendrix.

Aidoma episcopului Melchiade, exhumat de credincioși, îmbăiat în miruri și împodobit în mătăsuri și aur pentru a fi purtat în procesiuni, astfel și cei de la The Game Kitchen au procedat cu moștenirea cultural-religioasă a Peninsulei Iberice când au creat lumea Cvstodiei. Cunoscuți pentru cele două jocuri The Last Door, TGK prin Blasphemous s-au îndepărtat teribil de ceea ce știau. Saltul de la point and click adventure cu pixeli uriași la un action-adventure cu valențe de metroidvania și mici elemente souls-like este în sine o încercare temerară ce merită admirație. ...

Se întâmplă destul de rar să-mi achiziționez un joc în ziua de lansare și chiar mai rar să-l iau în orb fără a ști vreun aspect considerabil despre el. Backbone a zăcut câteva luni în wishlist, încă de dinainte să se concretizeze în altceva mai mult de câteva cadre spilcuite care promiteau un noir-adventure cu animale antropomorfe. Așadar, în preziua lansării m-am hotărât să-i încerc prologul, ca neștiința să nu-mi fie completă, iar după numai câteva minute l-am părăsit pentru a nu-mi strica experiența viitoare cu promisiunea că-l voi cumpăra fără preget. ...

Am petrecut un număr atât de mare de ore în Grim Dawn și cele două expansiuni ale sale, care, în absența cronometrării clientului GOG, ar fi devenit nerușinat din înălțimile sale aproape incomensurabile. Acum să nu fiu înțeles greșit, timpul petrecut în joc, transparent, aproape infinit, care de obicei echivalează cu cât de mult mi-a plăcut un anume joc nu cred să-și fi găsit aceeași reprezentanță în cazul ăsta și asta din cauza unui singur motiv. Grim Dawn e un ARPG, construit pe bătrânul stârv, devenit pentru unii relicvă divină, al lui Titan’s Quest. ...

Am jucat Fran Bow la mai bine de un an după ce apăruse fără a ști un lucru despre el. Am fost încântat de reușita celor de la Killmonday, iar la scurtă vreme după aceea, le-am vizitat și site-ul doar pentru a afla ce alte proiecte aveau pe rol. La vremea respectivă Natalia, jumătatea mai artistică a studioului, lucra deja la concept art-ul unui alt joc, numit Different Galaxy. Între timp lucrurile s-au schimbat, eu am părăsit-o pe Fran într-un loc întunecos, iar Killmonday a crescut, a renunțat la planurile inițiale cu privire la motanul Galaxy și s-a concentrat pe un alt proiect numit Little Misfortune. ...

După ușoara dezamăgire apărută la finalul lui A New Beginning, credeam că va trece un pic mai mult timp până ce voi mai juca ceva din catalogul crescând al celor de la Daedalic. Atras însă de cele câteva cadre văzute, m-am apucat de State of Mind, dar un pic circumspect după experiența anterioară și mai prudent în așteptări, fără a-mi mai pune mari nădejdi înainte de a trece prin poveste. Ne aflăm în viitorul lui 2048, când accidentele și inerent consecințele acestora deveniseră deja vestigii ale trecutului apropiat mulțumită tehnologiei tot mai avansate ce acoperă fiecare fațetă a cotidianului. ...

Nu știam mare lucru despre predecesorul lui Overgrowth, Lugaru, doar că era un indie 3rd person action adventure cu iepuri antropoizi ce apărea din când în când în pachetele de pe Humble Bundle. Overgrowth continuă povestea din Lugaru, sarea și piperul jocului constituind-o luptele. Există două moduri de a trece prin Overgrowth: lupte fățișe ca-n „Fists of Fury” sau mai elegant, prin vicleșuguri de nevăstuică, furișându-te de colo până colo prin toate cotloanele doar-doar nu ți-or vedea inamicii urechile ițindu-se de după stânci și bolovani și sucind gâturi sau împungând jugulare.

La capătul a douăzeci de ore mă găsii pe platforma spațioportului luându-mi la revedere de la noii prieteni, pretextându-le că am nevoie de o schimbare de peisaj. Chimera nu mai prezenta o curiozitate pentru mine, iar cele câteva challenge-uri secundare nu-mi dădură imboldul necesar să le duc la capăt având în vedere că deja știam ce recompensă mă aștepta la finalul lor. Scrapland poate fi cel mai lesne descris ca un GTA3 cu roboți, așa cum le-am spus tuturor celor care au reacționat cu un „Huh?” când am menționat titlul jocului. ...

Între puținele jocuri pe care le-am butonat pe parcursul întregului 2016, mă hotărâsem să rejoc Heretic 2 pe care-l terminasem prima dată la puțină vreme după ce intrasem la liceu. Singurul contact pe care-l avusesem cu seria (Heretic și cele două Hexen-uri) până în momentul acela a fost scurta povestire a lui Cărtărescu din manualul de limba și literatura română din care am rămas doar cu „două mâini păroase” și o imagine din MDK pe pagina secundă a povestirii. N-am aprofundat seria, Heretic 2 fiind singurul pe care l-am jucat până în momentul de față. ...

Îmbinând un noian de genuri, cu o amplasare spațială străină și mici impresii venite de la tovarășul care apucase să-l butonaze, având curiozitatea zgândărită și nevoia de-a-nțelege ce se petrece în spatele cuvintelor entuziaste ale lui, a trebuit să văd exact despre ce e vorba, iar după unsprezece ani de când am pus prima dată mâna pe Nomads și trei încercări nereușite am reușit să-l duc la final în bunul an 2016. Jocul debutează cu o secvență narativă în care ți se spune că ești pe planeta Aeres, demult răvășită de conflictele vechilor Master Builderi, în urma cărora bucăți din scoarța planetei se desprinseseră și începuseră să zboare. ...