Metamorphosis

„O aventură suprarealistă inspirată din strania imaginație a lui Franz Kafka. Intră în rolul lui Gregor Samsa, transformat într-o mică insectă…”, spune curajos descrierea jocului. Și te uiți la trailer, te uiți la screenshots și te gândești… da, acesta pare să fie un joc bazat pe lucrările lui Kafka.

Metamorfoza (Die Verwandlung) e sursa evidentă de inspirație, dar nu e și singura. Motivul transformării din om în insectă servește ca premisă a jocului, dar restul poveștii împrumută elemente din Procesul (Der Process) și, într-o măsură mai mică, din Castelul (Das Schloss).

Nu eram chiar cea mai potrivită persoană să fac review acestui joc. Nu citisem nimic de Kafka înainte și jocul mă atrăgea doar grație trailerului pentru posibilitatea de a juca din perspectiva omului-insectă. Dar ca să fiu cât de cât informat am citit repede Metamorfoza înainte să încep jocul (aveți un link la sfârșit dacă vă interesează; celelalte două lucrări sunt încă sub copyright). Sunt așadar în măsură să vă spun că cuvântul cheie în citatul de mai sus e „inspirat”, căci deși asemănările cu opera lui Kafka există, ele sunt mai mult de suprafață, iar jocul poate fi jucat foarte ușor chiar și de profani.

***

Începutul jocului ne pune în pielea lui Gregor Samsa, trezit după o noapte de petrecere în casa prietenului său Joseph K. Neînțelegând cum a ajuns aici și de ce e singur, începe să umble prin casa bogat ornamentată, dar, ciudat lucru, camerele și mobila par să se facă din ce în ce mai mari. Iar chipurile fotografiilor de pe pereții holurilor par să semene cu niște creaturi ciudate atunci când sunt privite din unghiul potrivit. Ce farsă o fi pus la cale Joseph?

Curând, însă, începem să realizăm adevărul. Corpul nostru a devenit acela al unei insecte, nu mai mare decât o cutie de chibrituri, iar vocea gravă, bărbătească, s-a preschimbat într-una animalică, neinteligibilă.

Într-un final, după o succesiune de camere din ce în ce mai nefirești, ajungem într-o dimensiune paralelă (familiarul stereotip cu atmosferă onirică, lumină difuză și pietre plutitoare) ce servește drept tutorial și introducere a jocului — vocea unei prezențe nevăzute ne risipește tot misterul transformării și ne așează dinainte drumul pe care-l vom urma în restul jocului. Aflăm astfel că transformarea în insecte e un fenomen comun, că există o întreagă societate de persoane transformate în diverse artropode, că putem avea o viață normală și productivă în noua comunitate, unde putem primi un „job”, iar cei mai merituoși angajați își pot câștiga transformarea înapoi în forma umană. Tot ce avem de făcut e să ajungem la misteriosul Turn care dirijează viețile tuturor locuitorilor din subteran și să ne prezentăm la datorie.

Următoarea cameră în care ajungem, de unde aparent pornește drumul spre Turn, e cea a lui Joseph K., care se trezește din pat cu doi agenți veniți să-l aresteze pentru o infracțiune ce nu poate fi dezvăluită. Și, pe fundalul unui dialog absurd între cele 3 personaje uriașe, Gregor se strecoară printre cărți, piese de mobilier și farfurii de mâncare, încercând să găsească drumul către noua sa viață de birocrat gândăcesc. De aici încolo începe propriu-zis jocul, o călătorie prin tuneluri pline de ciuperci, colțuri pline de praf și o întreagă societate de insecte, voiaj ce se întrepătrunde periodic cu tribulațiile lui Joseph pe măsură ce procesul său avansează.

***

Jocul în sine e un first-person puzzle adventure, cu câteva momente de platforming pe ici-colo, dar, în esență, nu e cu mult mai mult față de un walking simulator. Deși există niscaiva puzzle-uri și obiective ce se schimbă periodic, gameplay-ul constă pur și simplu în navigarea nivelurilor. După cum probabil vă puteți închipui, principalul punct de atracție e dat tocmai de perspectiva „de la firul ierbii”… dar despre asta vorbim puțin mai încolo.

Pentru început, însă, trebuie să menționez că jocul nu face prea multe lucruri interesante cu ideea personajului-insectă în afară de a facilita această perspectivă inedită. Ba chiar există și niște limitări neașteptate, având în vedere premisa. De exemplu, la început, cât mai avem formă umană, nu putem sări, ceea ce devine însă cel mai natural lucru în restul jocului, ca insectă. Sau, în mod surprinzător (deși aproape sigur o constrângere de design), nu putem merge pe pereți după voia noastră (așa cum ar face-o orice insectă), ci numai folosind o limitată resursă lipicioasă (ex: miere) care se găsește doar ocazional, devenind astfel mai degrabă un element de puzzle (locurile unde e nevoie să mergem pe pereți sunt puține). Dar altfel navigarea prin niveluri e foarte ușoară, partea de platforming e foarte iertătoare, iar orice suprafață cu o pantă cât de mică poate fi abordată. Singurele obstacole cu adevărat de netrecut sunt tavanul și unele suprafețe speciale cum ar fi sticla.

Un alt aspect unde premisa oferea mult potențial, dar care n-a fost foarte bine explorat, e întrepătrunderea cu povestea lui Joseph K. Pe parcursul călătoriei noastre ne intersectăm frecvent cu momente din procesul lui, dar, poate cu excepția finalului, totul nu e decât decor, fundalul pentru nivelul curent prin care trebuie să ne deplasăm sau cel mult pretext pentru un puzzle banal, dar nimic care să influențeze semnificativ gameplay-ul sau povestea lui Gregor. Ba chiar toată partea narativă a jocului este surprinzător de subțire, pentru un joc ce-și trâmbițează atât de tare sursa literară de inspirație. Judecând după trailerele vechi, e posibil ca jocul să fi avut alt scenariu la un moment dat, care pare să se fi schimbat pe parcurs, ceea ce ar explica fragilitatea narativă, se potrivește cu unele dialoguri din joc care nu duc nicăieri, dar nu schimbă cu nimic situația.

Dar aspectul unde strălucește Metamorphosis, care e și cel mai solid argument pentru a-l încerca, e cel artistic, tot ce ține de grafică și de level design. Jocul surprinde constant cu nivelurile în care ne plasează, de parcă întregul buget creativ ar fi fost cheltuit doar pentru a construi lumea înconjurătoare. Călătoria lui Gregor ne poartă printr-o varietate de locații, ce alternează între interioare umane cât se poate de banale, precum dormitorul lui Joseph sau biroul avocatului său, și subterane suprarealiste, scoase mai degrabă din imaginația lui Lewis Carroll decât din cărțile lui Kafka. Dar până și cele mai comune locații — cum ar fi o noptieră plină de cărți, obiecte de birotică și un ceas cu alarmă — primesc o dimensiune suprarealistă grație noilor unghiuri din care le privim, care le face dintr-o dată mult mai interesante.

Să vă dau un exemplu: unul dintre niveluri se petrece într-o cameră obișnuită ce iese în evidență inițial doar prin bogăția ornamentală a tapițeriei și prin uriașa siluetă a bătrânului uscat (cu o figură aproape grotescă), îmbrăcat în halat, care ascultă visător muzică cufundat în fotoliu. Obiectivul nostru ne duce în pe dedesubtul și în interiorul gramofonului unde descoperim un adevărat club de noapte pentru insecte, cu bar, mese, formație de muzică, un comic ce face standup, o formație de muzică și, normal, un șef interlop ce stă înconjurat de aghiotanți undeva la etaj. Apoi, după rezolvarea unui puzzle în mecanismul gramofonului, ne continuăm parcursul pe biroul plin de hârtii și diverse accesorii ale avocatului în timp ce ascultăm dialogul dintre avocat și Joseph despre fazele absurde ale procesului, iar apoi terminăm nivelul într-un fișet cu șiruri nesfârșite de documente.

Tot aici, la capitolul world-building, se regăsesc și cele mai multe dintre influențele din opera lui Kafka. Jocul e plasat într-un cadru inspirat de Cehia începutului de secol 20, cu numeroase detalii de mobilier, literatură, decorațiuni și tehnologie tipice epocii. Iar povestea și nivelurile sunt străbătute de motivul birocrației absurde — o bună parte din joc e construită în jurul unui singur meta-obiectiv, acela de a obține un banal certificat necesar drumului până la Turn. Da, până și insectele au nevoie de „dosar cu șină și ștampilă”, un calvar ce presupune numeroase mini-questuri ce ne poartă printre șiruri nesfârșite de dosare și fișete de documente, mașinării de sortat documente, aparate de ștampilat, tuburi pneumatice și așa mai departe. Statul la coadă e subînțeles.

Din păcate, lumea aceasta nu e populată și de niște personaje interesante. Cu toate că întâlnim frecvent alți locuitori ai subteranelor, aceștia sunt mai degrabă schițați, cu doar câteva linii de dialog, ceva încercări forțate de umor și animații limitate. Oamenii pe lângă care ne strecurăm ocazional poartă niște dialoguri ceva mai interesante între ei, dar sunt interpretate fără niciun fel de suflet și se și repetă în buclă după o vreme.

Altfel, cum vă puteți aștepta, opera lui Kafka e destul de greu de explorat într-un joc video ¹, dincolo de aceste aspecte superficiale și de motivul „suprarealismului” care e mai mult un pretext pentru a introduce tot felul de elemente fantastice. Jocul nu are aproape nimic în comun cu nuvela din care-și trage numele. Cum ziceam la început, jocul e bazat mai degrabă pe Procesul, dar, după cum ați văzut mai sus, chiar și elementele împrumutate de aici sunt tot de suprafață.

***

Spuneam la început că poate nu eram eu cel mai în măsură să scriu despre joc. Un co-forumist de aici din cercul care mai scrie pentru site, mai în temă cu autorul și opera sa, a refuzat să își asume sarcina review-ului, pretextând că „poate mai mult ar fi dăunat familiaritatea mea cu subiectul, din snobism și pioșenie pentru memoria lui Kafka”. Nu o să-i dau satisfacția de a recunoaște că avea dreptate, dar, după puținul pe care l-am citit și eu, aș zice că ceva cunoștințe despre opera lui Kafka mai degrabă ar dăuna experienței. Asta doar dacă, știind la ce să vă așteptați, intrați cu așteptări zero și vă veți mulțumi să remarcați detaliile care fac trimitere la creațiile scriitorului ceh. Chiar și așa, singurul lucru ce iese în evidență într-un joc altfel neremarcabil sunt decorurile. A, ba nu, mai e ceva pozitiv — am citit Metamorfoza lui Kafka. ■