Valhalla Classics

La quiz-ul despre jocuri adventure pe care l-am făcut acum o lună pe forum niciunul din 30 de participanți nu a reușit să identifice jocul care face subiectul acestui articol. Să fiu sincer, știam că șansele sunt minime să recunoască cineva un adventure obscur lansat inițial pe PC-urile Amiga în 1994, dar eram curios dacă mai există un om pe lume care a trăit o experiență similară cu a mea legată de acest joc.

Jocul se numește Valhalla: The Lord of Infinity, dar ce am jucat eu a fost un remake pentru Windows apărut în 2001, o ediție care l-a împărțit în patru episoade reunite sub numele Valhalla Classics, care include pe lângă acestea și episoade din două sequel-uri apărute în 1995. Pare cumva vizionar acum, când jocurile în format episodic sunt la ordinea zilei, dar am impresia că nu era ceva inovativ nici pe atunci, producătorii fiind mai degrabă inspirați de modelul shareware de la începutul anilor ‘90. Și într-adevăr, la fel ca la jocurile de la Apogee, primul episod din Valhalla Classics era disponibil gratuit.

Dacă îmi amintesc bine, acest prim episod a ajuns la mine acum aproape douăzeci de ani, când încă eram în clasa a noua. Internetul acasă era încă un lux, iar pe vremea aceea trebuia să caut în permanență moduri de a mă bucura cât mai mult de PC. După ce epuizam toate jocurile pirat de pe CD-uri pasate între vecini și prieteni treceam la CD-urile cu demouri de la Level sau XtremPC – mai instalam un demo, o temă, mai citeam în DLH soluții la jocuri pe care nu le-am jucat niciodată. Uneori mai scoteam CD-urile prăfuite cu Encarta și citeam chestii la întâmplare sau îmi căutam numele, poate se găsea un oraș care mi-l purta pe globul virtual al aplicației. Iar în ultimă instanță, după un Solitaire sau o ședință de mâzgălit în Paint, luam la mână CD-urile de la PC Magazine, o revistă care nu era despre jocuri, dar pe care o cumpăram uneori pentru că „are CD, deci merită”. Privind acum în urmă, mi se pare mișto ce au încercat să facă oamenii de la PC Magazine cu CD-ul pe care-l dădeau cu revista. Da, găseam anoste pe atunci distribuțiile de Linux sau utilitarele obscure care-l populau, dar pe lângă acestea se găsea lună de lună și o rubrică cu diverse materiale culturale (e-book-uri și alte chestii cool) iar uneori, cum aveam să descopăr, chiar și jocuri.

Așa am dat de episodul întâi din Valhalla Classics. M-a prins încă din primele câteva minute. Acesta era un joc adventure mai neobișnuit. Deși părea să aibă aceleași elemente cu un point & click clasic – miezul acțiunii era să culegi obiecte pe care să le folosești la locul potrivit pentru a soluționa diverse puzzle-uri – n-arăta deloc ca unul. Perspectiva era top down, iar nivelurile erau construite pe tiles – personajul principal și fiecare obiect de interes ocupau câte o singură pătrățică din ansamblu. Iar povestea era doar atât cât trebuia să fie, două-trei slide-uri de text în care aflam că un regat fantezist numit Valhalla a căzut pe mâna unui individ malefic, autointitulat The Lord of Infinity. Acesta și-a ucis fratele, bătrânul rege Garamond, și a pus astfel mâna pe coroană. Regele Garamond a avut însă un fiu, care a fost ascuns de mic de un episcop loial, iar acum a ajuns la vârsta la care putea să-și ceară înapoi drepturile.

Destul de hamletian, dar jocul nu se ia foarte tare în serios – cu totul lipsit de morga echivalentului său danez, protagonistul este doar un adolescent bondoc, care face glumițe cu un accent scoțian. Primul episod îl găsește în interiorul criptei castelului, de unde trebuie să evadeze navigând cu pricepere puzzle-urile sau capcanele care populează fiecare încăpere. Pe lângă prezentarea vizuală diferită, Valhalla se abate puțin și de la filosofia de design a jocurilor adventure contemporane cu el. De multe ori puzzle-urile sunt bazate pe asocieri simple de idei și denumiri. De exemplu la un moment dat prințul găsește documentul prin care Lord of Infinity își justifică dreptul la tron. Acesta trebuie pus pe Altarul Minciunilor, unde este preschimbat în inelul lui Garamond, care trebuie adus mai departe la Piatra lui Garamond, unde urmează altă combinație care trebuie făcută. La prima vedere e destul de simplist și artificial, dar de multe ori combinația potrivită de obiecte nu este tocmai evidentă, iar jocul te obligă să abordezi problemele și din alt unghi.

L-am terminat pe atunci într-o singură ședință, fără să fie nevoie să apelez la vreun walkthrough. Apoi am uitat complet de el. Iar douăzeci de ani mai târziu am avut o revelație: „n-ar fi mișto dacă l-aș pune pe post de întrebare încuietoare în acest quiz despre jocuri adventure?” N-a fost foarte fair play din partea mea să vin tocmai cu asta la înaintare, dar dacă vă încălzește cu ceva, mi-a scos și mie peri albi până l-am (re)găsit într-un colț uitat de internet. Pentru că uitasem complet cum se numea, iar singurele detalii pe care le mai știam erau 1. că e un adventure și 2. că fusese lansat pe Amiga. În cele din urmă am găsit site-ul oficial, încă online și înghețat în web 1.0. Fără speranțe prea mari, căci între timp trecusem de la Windows 98 la Windows 10 (și știm cum e cu jocurile vechi și lipsite de suport), am descărcat episodul cu cripta, încă descărcabil gratuit.

Spre mirarea mea, jocul îmi mergea fără probleme, fără să-mi bat capul cu setări de compatibilitate sau alte artificii. Un val imens de nostalgie m-a măturat când am auzit din nou vocea caraghioasă a prințului. Iar timp de două ore și jumătate m-am jucat neîntrerupt, amintindu-mi cu claritate aproape tot ce aveam de făcut ca să evadez încă o dată din catacombe. La final am realizat că nu trebuie să mă opresc aici, pentru că mai existau alte 11 (!) episoade din Valhalla Classics. Căutările pe GOG și Steam au fost lipsite însă de succes, jocul nefiind niciodată lansat pe o platformă de genul ăsta. Nu mi-e rușine să recunosc că l-am căutat și pe torenți, din nou fără rezultat. Și așa am ajuns înapoi pe site-ul oficial. Unde era încă funcțional un fel de magazin de chei. Nu chei de Steam sau altă platformă, ci din acelea ca pe vremuri, pe care le luai de pe o fițuică din interiorul CD-ului și le introduceai când rulai jocul pentru prima dată. Care erau șansele să se mai vândă pe acest site preistoric licențe pentru Valhalla Classics, după douăzeci de ani de la lansare? Prețul era în jur de 5 dolari pe episod; nu riscam mare lucru, așa că am cumpărat episodul al doilea. Câteva secunde mai târziu primeam mail de la procesatorul de plăți cum că plata a fost făcută și… atât. Nu s-a mai întâmplat nimic, așa că am dat din umeri și mi-am spus că merită creatorul jocului un ciubuc de 5 dolari pentru bucuria pe care o retrăisem în acea zi. Dar în ziua următoare, surpriză, aveam în inbox un mail de la Vulcan Software. Eram noul posesor al unei chei de Valhalla Classics – Episode 2.

În episodul doi, The Sanctuary, l-am găsit pe erou aterizat din lac în puț. Sanctuarul este de fapt o temniță clădită după planurile lui Lord of Infinity, presărată cu provocări chiar mai letale decât cele din criptă. Ca să o părăsească teafăr, prințul trebuie să le facă pe plac așa numiților shamen, gardieni de piatră cu pretenții formulate enigmatic. Puzzle-urile cresc puțin în dificultate față de primul episod, și nu mereu în sensul bun. Nu de puține ori m-am trezit că foloseam obiectele la întâmplare, doar-doar s-o întâmpla ceva. Nu o să mint, am scrâșnit puțin din dinți când am văzut că la așa zisul altar of change, unde mă chinuiam să fac tot felul de transmutații cu obiectele, tot ce trebuia făcut era să pun niște monede. În cele din urmă am reușit să mă pun bine cu shamenii (nicio legătură cu Constanța, apropo) și mi-au deschis drumul spre ieșire.

Probabil v-ați prins că în acest punct am cumpărat și cheile pentru cele două episoade rămase din prima parte a tripticului valhallian. Episodul trei, The Chapel, este cel mai bizar. Eroul nostru ajunge într-o biserică ale cărei încăperi sunt separate de țevi (?) și șanțuri pline cu apă (?). Aici trebuie să ceară ajutorul rudelor sale de viță nobilă, care au somnul de veci perturbat din diverse motive. Puzzle-urile devin mai complicate, implicând combinații bizare de obiecte și poțiuni care oferă tot soiul de talente, de la cântat la actorie. În acest episod am dat și de unul dintre cele mai stupide puzzle-uri întâlnite în vreun joc. Ca să răspund la întrebarea unuia dintre morții din capelă – „care e ambiția ta?” – a trebuit să pun într-un malaxor o plăcuță de metal inscripționată cu cifra doi, o albină și poza unui rege, rezultând astfel un obiect nou, numit „to be king”. Din fericire a fost ultimul moment abisal de moon logic din joc, iar episodul final, The Tower, a fost ceva mai intuitiv. Acesta este episodul în care interacționezi cu cele mai multe personaje, iar pentru că jocul nu are un sistem propriu zis de dialoguri, replicile vin sub formă de obiecte pe care le citești în fața personajelor. Dar din fericire nu mai este nevoie de rețete absurde pentru a le obține. Nu sunt foarte multe de spus în rest – într-un final prințul ajunge în Turn, își revede pentru ultima oară părinții și se confruntă cu the Lord of Infinity însuși.

Nu-mi dau seama dacă doar nostalgia e de vină, dar parcă tot primul episod mi s-a părut cel mai reușit. Pe măsură ce jocul a crescut, lipsa de experiență a producătorilor și-a spus cuvântul. Cu toate acestea, am apreciat oaza de slow gaming pe care mi-a creat-o în aceste momente de izolare. Călătoria mea nu se oprește însă aici. După o pauză de gaming modern plănuiesc să mă întorc în Valhalla și să dau gata și celelalte opt episoade rămase. Dacă v-am făcut curioși, nu vă costă nimic să încercați primul episod. Și poate ne mobilizăm să îi scriem omului de la Vulcan Software că ar fi cazul să îl aducă și pe GOG. ■