Sekiro: Shadows Die Twice

Bătrânul cioplește fără încetare în templul părăsit. Între două boluri de sake îmi mărturisește că, oricât ar încerca să cioplească un Buddha, din mâini îi ies doar încarnări ale furiei. Printre scândurile templului se întrezărește prima ninsoare a anului. Îmi vine să mă așez și eu lângă el să îmi încerc destoinicia cu blocurile de lemn, dar știu că după atâtea morți - și ale mele, și ale lor - din dalta mea tot idoli schimonosiți de furie se vor naște. Mă uit la numărul mare de figurine sinistre care îl înconjoară pe sculptor și nu pot să nu mă întreb prin câtă suferință urmează să mai trec până ce călătoria mea se va opri.

Un aer de mister și melancolie distinsă plutește pe tot parcursul lui Sekiro. Nu știu cum se face că un joc de acțiune rapid, cu scântei și arteziene de sânge la tot pasul, are un feeling atât de delicat. Dar nu este singurul - acest je ne sais quoi se regăsește în toate jocurile lui Hidetaka Miyazaki, care a prețuit mereu o abordare reținută, evitând de multe ori să spună lucrurilor pe nume. În câteva interviuri, omul din spatele seriei Dark Souls povestește despre copilăria lui petrecută citind cărți fantasy în engleză, o limbă pe care nu o stăpânea prea bine. Înțelesul a mai bine de jumătate din text se pierdea, dar asta nu îl descuraja, ci din contră, îi intensifica fascinația. Mai târziu, când a creat Demon’s Souls, și-a dorit să emuleze și să transmită jucătorilor acest sentiment pe care îl avea atunci, că se află în fața a ceva enigmatic, care îl eludează. Cu seria Souls și-a revizitat lecturile fantasy ale copilăriei, cu Bloodborne pe cele gothic horror, iar în cele din urmă cu Sekiro ajungem la Miyazaki acasă, într-o lume fantasy puternic inspirată de epoca Sengoku din istoria Japoniei.

Pentru cei nefamiliarizați cu jocurile FromSoftware din ultimul deceniu, vorbim despre jocuri action-RPG a căror acțiune se desfășoară în lumi semi-deschise, presărate cu boși supradimensionați sau caracterizați de o agilitate ieșită din comun. Sunt jocuri cu o dificultate peste medie, în care primează gameplay-ul bazat mai mult pe reflexe și mai puțin pe tactică și acumulat puncte în diverse atribute. Sekiro se înscrie și el pe aceeași linie, dar aici se întrezăresc primele abateri semnificative de la rețetă, elementele RPG reducându-se și mai mult în favoarea celor action. Cu toate acestea, nu diferă radical, ci rămâne un membru al familiei Soulsborne, chiar dacă înmugurește pe o ramură mai stingheră. De aceea pe parcursul articolului mă voi raporta frecvent la restul jocurilor FromSoft, dar voi încerca să mă fac înțeles și de cei care nu le-au jucat.

În primul rând, Sekiro este un joc cu o poveste mai clar conturată. Are o miză mai personală și, în comparație cu Dark Souls, vă veți petrece mai puțin timp încercând să vă dați seama ce se întâmplă și ce căutați acolo. Cum spuneam, jocul evocă epoca Sengoku, a marelui război civil care a dezbinat și apoi unificat Japonia. Fictivul ținut Ashina este cucerit de forțele lordului Isshin, un formidabil strateg și războinic. La finalul unei crunte bătălii, protagonistul jocului, pe atunci un băiat orfan, este găsit de un maestru shinobi și luat sub oblăduirea lui. Timpul trece, iar orfanul devine el însuși un shinobi destoinic, intrând în serviciul tânărului lord Kuro, descendent al unei misterioase familii cu origini legendare. Timpul se scurge însă și pentru lord Isshin, acesta devenind în cele din urmă doar o umbră a legendarului cuceritor. Ținutul Ashinei este amenințat din nou de război, de data asta de către forțele shogunatului, iar pe acest fundal tulburat protagonistul va trebui să își protejeze tânărul stăpân. Aventura îl va plimba în lungul și în latul Ashinei, printre ruine fumegânde și castele ridicându-se încă neatinse pe crestele munților, mânăstiri idilice care ascund secrete întunecate, păduri bântuite și văi presărate cu oasele celor mai puțin norocoși.

Un nou început

Încă din primele minute veteranii seriei Souls vor fi frapați de lipsa posibilităților de customizare a personajului. Jucătorii vor intra direct în pielea viteazului shinobi, fără să aibă sub control nimic legat de aptitudinile sale de început. Nu mai există clase, iar atributele s-au redus la un număr de trei, care pot fi crescute doar în anumite condiții. Mai mult decât atât, vor termina jocul cu aceeași katana pe care o vor primi la început, nemaiexistând build-uri de personaje axate pe felurite tipuri de arme.

Sună descurajant de simplist, dar acolo unde a tăiat, Miyazaki s-a străduit să pună alte elemente în loc. Dacă în celelalte jocuri ale sale până și o moviliță de moloz care-ți venea până la genunchi putea fi un obstacol insurmontabil, protagonistul lui Sekiro se bucură de o mobilitate crescută, demnă de un adevărat ninja. Poate sări la discreție, se poate ghemui și strecura pe sub obstacole, știe să înoate, poate să se deplaseze agățat pe marginea prăpastiei și câte și mai câte.

Un alt game changer este introducerea unei elaborate proteze, care îi va înlocui protagonistului mâna pierdută în luptă la începutul jocului. Aceasta îi va permite să se prindă de ramurile copacilor sau de acoperișuri, făcând din deplasarea pe verticală o joacă de copii. Tot pe proteză va putea să monteze tot felul de ustensile care să-i confere avantaje în lupte: shuriken, aruncător de flăcări, o lamă otrăvită, o umbrelă metalică pe post de scut și altele. Deși compensează puțin lipsa alternativelor la arma principală - katana - utilizarea acestor scule mi s-a părut foarte circumstanțială. Pe unele dintre ele le veți folosi foarte rar (dacă vă veți aminti că le aveți) sau chiar deloc. Ele vin și cu un întreg arbore de upgrade-uri posibile, care le diversifică puțin abilitățile, dar, din nou, nu mi s-a părut că avantajele conferite ar fi semnificative. M-aș mira dacă pe parcursul jocului veți folosi mai mult de un sfert din ele.

O altă adiție interesantă este cea a arborilor de abilități. Aceste abilități pot fi pasive sau active, acestea din urmă constând în principal din atacuri speciale, foarte similare acelor weapon arts din Dark Souls 3. La fel ca în acest joc, utilitatea lor reală lasă puțin de dorit. Multe dintre ele sunt atacuri puternice, dar care necesită un timp mai mare de execuție, ceea ce le face mai puțin indicate în vâltoarea luptei, rareori oferindu-ți-se „ferestre” generoase de acțiune. Atacurile normale își fac treaba foarte bine și n-am simțit că aceste abilități ar face vreo diferență. În schimb, abilitățile pasive conferă tot felul de bonusuri permanente, fiind ceva mai utile și oferind o minimă senzație de progres al personajului, în lipsa unei experiențe RPG mai consistente.

Da, o parte din noutățile aduse sunt cam de umplutură. Dar jocul nu e afectat de asta - nu am simțit că am parte de o experiență diluată. Esențialul e acolo, iar paleta crescută de acțiuni de explorare și stealth e un progres binevenit, făcând mult mai interesantă descoperirea secretelor presărate prin nivelurile jocului.

În iureșul katanelor

Dacă ne uităm la cum se desfășoară luptele, la prima vedere Sekiro pare să fie un Dark Souls mai rapid. Mecanicile sunt similare, avem atacuri normale și speciale, avem block, parry, avem dodge… Dinamica luptelor este însă radical diferită, pentru că o parte din aceste mecanici au fost regândite din temelii. Esențialmente, luptele de până acum din seria Soulsborne se rezumau la gestionarea celor două resurse esențiale: stamina și viața. Ca în mai toate jocurile, luptele se încheiau în momentul în care bara de viață a ta sau a inamicului ajungea la zero. În același timp, toate acțiunile, fie că e vorba de atac, blocat, dodge sau sprint, consumau stamina, iar ca să duci o luptă la bun sfârșit, trebuia să fii constant cu ochii pe acest atribut. Dacă stamina ajungea la zero într-un moment nepotrivit, rămâneai descoperit, iar asta putea duce la o înfrângere rușinos de subită.

Ei bine, în Sekiro lucrurile se schimbă, pentru că nu mai există stamina, iar toate acțiunile din luptă pot fi efectuate după bunul plac. Apare însă un atribut nou, numit postură, care reflectă cât de stăpân ești pe corpul tău. La începutul luptei ești de neclintit ca muntele Fuji, dar dacă o încasezi prea des, postura îți este afectată, iar în cele din urmă devii extrem de vulnerabil la o lovitură fatală. Fiecare lovitură pe care i-o aplici unui inamic îi va vătăma acestuia indicatorul de postură. În schimb, dacă acesta îți parează lovitura, te va zdruncina și îți va afecta ție postura. Vitalitatea joacă un rol secundar în acest sistem, influențând în principal regenerarea posturii.

Mi-a fost foarte greu să asimilez la început această diferență fundamentală. Mintea și reflexele mele erau blocate pe șablonul Dark Souls: jucam defensiv, cioplind încetul cu încetul din vitalitatea inamicului și încercând să stau cât mai departe de loviturile lui. Stilul ăsta de joc duce însă la lupte foarte anevoioase în Sekiro. Cheia succesului este exact opusul: în majoritatea situațiilor trebuie să fii cât mai agresiv și să îi distrugi postura inamicului, fără să-i dai posibilitatea să își revină. Te va ataca și el la rândul lui, iar tu va trebui să îi parezi loviturile și să contracarezi, menținând presiunea. Dacă te ferești și te învârți pe lângă el, așteptând la nesfârșit momentul propice, o să lungești inutil lupta.

Așadar, avem lupte mai reactive și mai antrenante în Sekiro. Scânteile sar la fiecare lovitură parată, tensiunea crește o dată cu indicatorul de postură și se destramă catartic când apare punctul roșu și aplici lovitura fatală, urmată de un șuvoi abundent de sânge, ca în orice film cu samurai care se respectă.

Acest „fii agresiv și o să câștigi” nu înseamnă însă că Sekiro este un joc care favorizează button mashing. Dacă îți pierzi cumpătul și spamezi atacuri la întâmplare, moartea o să vină subit și repetat. Inamicii vor fi la rândul lor foarte agresivi, iar pe lângă atacurile lor normale vor avea și atacuri semnalizate de un kanji roșu, atacuri care nu pot fi blocate și care trebuie contracarate cu tehnici speciale, în funcție de context. Deci trebuie să fii constant pe fază și să anticipezi mișcările adversarului.

Poate fi un pic copleșitor la început, dar jocul oferă din fericire multe pârghii de învățare, fiind cel mai transparent cu mecanicile de joc dintre jocurile FromSoft. Vei avea parte de mici tutoriale pop-up, iar un personaj nemuritor întâlnit imediat după prolog îți va oferi posibilitatea să exersezi toate mecanicile de luptă esențiale. Iar jocul e construit în așa fel încât să îți reamintească constant aceste lecții - multe dintre luptele cu miniboșii de pe parcurs sunt triviale dacă ți-ai însușit tehnicile de bază. Trebuie să recunosc că jocul nu a început să aibă sens pentru mine decât după ce am parcurs un sfert din el, într-un moment critic care a venit ca o revelație în ce privește mecanica de parare și de „spargere” a posturii. Există un miniboss la un moment dat, ale cărui atacuri constau din seturi de zece lovituri consecutive - nu există prea mult loc de manevră în camera în care se află, iar blocarea loviturilor îți distruge postura. Singura opțiune este pararea tuturor loviturilor, exact în secunda în care sunt executate. După ce am trecut prin încercarea asta, am devenit mai sigur pe mine și nu am mai avut nicio emoție în a para loviturile simple ale inamicilor de rând.

Nu este un joc ușor, dar se poate învăța. Cheia e să ai mintea deschisă și să ignori o bună parte din reflexele dobândite în alte jocuri similare. Nu este nici jocul lent și defensiv din Dark Souls, nu este nici jocul exploziv și extravagant din alte jocuri action cu săbii. Dacă te încăpățânezi să îl forțezi după cum ești învățat, vei avea parte de o experiență foarte frustrantă. Sfatul meu e să folosești fiecare luptă de la început de joc ca pe un prilej de a testa feluritele tehnici puse la dispoziție. Concentrează-te mai mult pe asta decât pe obținerea victoriei cu orice preț. Există numeroase înfruntări care pot fi depășite abuzând mecanici în moduri neintenționate, dar făcând asta îți vei fura singur căciula.

A fost odată în Est

Tot acest chin și zbatere cu mecanicile ar fi inutil fără poveste și lumea din spatele ei.

Spuneam că Sekiro este un joc cu o narațiune mai puternic conturată. Dar deși are un protagonist cu propriile sale interese și sentimente, să nu credeți că Miyazaki a recreat aici un Witcher nipon. Interludiile cinematice sunt încă rare, după standardele actuale, iar multe detalii din spatele intrigii sunt completate fie prin dialoguri sporadice, fie prin mici fragmente de lore regăsite în descrierea obiectelor, sau indirect, prin indiciile vizuale presărate prin niveluri. Nicio surpriză majoră aici - este abordarea standard regăsită în toate jocurile Soulsborne. Povestea e abil ținută în frâu și nu cântărește mai greu decât celelalte elemente. E o țesătură subtilă, dar suficient de rezistentă încât să țină în spate tot jocul.

Deși povestea are loc de data asta într-o Japonie fantezistă, persistă un aer de familiaritate. Miyazaki nu s-a putut abține nici de această dată să includă câteva dintre motivele și arhetipurile preferate. Emma, medicul întâlnit la început de joc, se potrivește perfect în galeria de personaje feminine din seria Soulsborne - arhetipul preotesei care păzește focul și care ajută eroul să crească în nivel. Emma este însă un personaj mult mai umanizat, având un rol mai activ și mai important în poveste. Și relația ei cu protagonistul una mai personală, purtând parfumul unei afecțiuni nemărturisite. Iar în persoana Sculptorului cei mai atenți vor recunoaște arhetipul lui „the crestfallen knight”, personajul care a fost și el odată precum protagonistul, dar și-a ratat destinul. Din nou, nu vorbim de un copy/paste cu valențe de fan service; personajul Sculptorului are mai multă adâncime decât predecesorii săi, beneficiind de un backstory mai atent dezvoltat.

Nu lipsesc nici personajele minore care cutreieră Ashina, urmându-și propria poveste. Veți întâlni un războinic care urmează sunetul unui cântec fantomatic, auzit numai de el, un asasin pitic care e în căutarea mormântului copilului său, o bătrână care se străduiește să își smulgă tatăl din mrejele unei nobilități senile. Poveștile lor sunt simple și fără impact în firul epic principal, dar aduc un strop de melancolie și umanitate în peisaj.

De altfel, tot ansamblul lumii e impregnat de o calitate umană, care lipsea sau nu era la fel de intensă în Dark Souls. Este tot o lume fantasy, dar lipsită de alura de basm cu final prost, în care personajele își urmează rolul lor clar definit, de pioni pe o tablă blestemată, unde toate alegerile duc la șah mat. În Sekiro se estompează noțiunile de Bine și de Rău - toți antagoniștii sunt umani în încercarea lor disperată de a se agăța de viață sau de gloria efemeră a Ashinei. Inamicii întâlniți în luptă nu mai sunt simpli morți umblători sau monștri lipsiți de rațiune. Sunt de cele mai multe ori oameni, soldați care își fac datoria față de lordul lor sau, din contră, luptă să-și scape pielea. Uneori veți avea posibilitatea să le ascultați conversațiile, sau ultimele cuvinte înainte de a-și da duhul.

Însăși motivația protagonistului nu mai are nimic de a face cu un nobil țel de salvare a lumii sau înfrângerea unui rău ancestral. Lumea din jurul tău e deja în pragul distrugerii, iar întrebarea cheie a jocului e dacă viteazul shinobi își va lăsa și sufletul să se piardă. Un loc central în poveste îl are relația dintre el și Kuro. Ea depășește simplul raport dintre un slujitor și lordul său - îi apropie faptul că ambii sunt orfani și stingheri în această lume mânată de ambiții egoiste. Nu este o surpriză că Kuro îi oferă tocmai protagonistului darul Dragonului: puterea de a reveni din morți pentru a-și servi stăpânul. El este singurul care îl înțelege pe Kuro și nu ar abuza de acest dar în mod nefast. În același timp, eroul e legat de un strict cod moral, conform căruia mentorul său shinobi are întâietate în fața lordului Kuro. Și, într-o foarte japoneză întorsătură de situație, veți avea de ales între a proteja inocența tânărului lord sau a vă păstra neîntinată „onoarea” de shinobi.

Deși intriga propriu-zisă poate fi descrisă în întregime în puține cuvinte, despre lumea creată de Miyazaki aici se pot scrie pagini întregi. Deși nu suntem bombardați cu loredumps și interminabile dialoguri sfătoase, jocul abundă în teme și aluzii religioase și mitologice. Într-un articol separat am trecut în revistă câteva dintre ele.

În încheiere

Cei care studiază vechile manuscrise japoneze dau uneori peste caractere care nu se regăsesc în niciun alt text conservat. Acestea se numesc hapax legomenon - semnificația lor s-a pierdut complet, însă poate fi intuită uneori din context. Acum că am ajuns la finalul lui Sekiro, simt că el însuși e un hapax legomenon între jocurile FromSoft. S-au scris foarte multe rânduri pe internet despre cum este sau cum ar fi trebuit să fie în raport cu înaintașii săi, dar în multe privințe contextul este înșelător - Sekiro trebuie descoperit și înțeles ca atare.

Obișnuiam să judec jocurile după câte un element care avea întâietate în ochii mei - în copilărie apreciam grafica sau acțiunea explozivă; după ce am mai crescut am început să pun mare preț pe „poveste”, apoi am început să prețuiesc tot mai mult gameplay-ul pur, făcut ca la carte. Sunt mai bătrân acum, iar ceea ce face un joc extraordinar în ochii mei este mult mai puțin… cuantificabil. În ultimii ani mi-au trecut prin mâini multe jocuri bune - superbe vizual, cu povești epice, puternic încărcate emoțional - dar le lipsea ceva ca să devină jocuri cu adevărat deosebite. Am început să apreciez mai mult ritmul jocului, acea cadență care face experiența de joc mereu proaspătă, ținând jucătorul captivat de spectacol. Un joc este o călătorie, iar Sekiro nu face excepție. Rareori experiența jocului din primele ore își păstrează aceeași aromă sau intensitate până la final. Unele călătorii sunt anoste, din nicăieri spre nicăieri, altele îți deschid priveliști uimitoare în cele mai neașteptate locuri. Întrebarea e, așadar, ce fel de călătorie este Sekiro?

M-am bucurat să constat că Sekiro nu a fost deloc precum acele jocuri lipsite de ritm. Pe parcursul a 60 de ore mi-a menținut viu interesul, fără să înece acțiunea într-o mare de conținut de umplutură și fără să își piardă inspirația până la final. Am regăsit în el scânteia de uimire și nerăbdarea de a vedea „ce se mai întâmplă”. Am regăsit și o maturizare a temelor predilecte ale lui Miyazaki - din nou, fără pretenția de a epata sau a servi pe tavă Mari Adevăruri. Dacă am terminat celelalte Souls-uri cu un sentiment de epuizare și de „nu mai vreau să mai aud de Dark Souls pentru următorul an”, aici am rămas la final cu senzația că vreau mai mult.

Dacă ar fi să îi reproșez ceva, ar fi reciclarea oponenților și a câtorva niveluri. Nu i-ar fi stricat mai multe înfruntări unice și poate încă una sau două locații majore pe care să le putem explora. Dar acestea sunt mărunțișuri și cântăresc mult prea puțin în raport cu tot ce are jocul de oferit. Eu vi-l recomand cu căldură, indiferent dacă ați jucat sau nu celelalte jocuri ale lui Miyazaki. Nu cred că este prea devreme pentru mine să îl pun în fruntea listei scurte pentru Jocul Anului. Ghost of Tsushima - mănușa a fost aruncată. ■