The Great Perhaps

“I go now to seek a great perhaps.” - François Rabelais

Pasiunea mea pentru science fiction a început acum mulți ani și nu cu vreo serie clasică americană, cum ar fi Star Wars sau Star Trek. Deși am ajuns să le apreciez ceva mai târziu, interesul meu pentru sci fi are sorginte rusească. Aveam vreo 13 – 14 ani când am văzut Călăuza lui Tarkovski pentru prima oară, iar interesul meu pentru acest film a plecat de la jocurile Stalker. Deși nu am petrecut mult timp în jocurile propriu-zise, filmul m-a fermecat și a fost scânteia care m-a determinat să devorez cărțile fraților Strugațki, apoi filmele rusești de anticipație, și abia peste ceva vreme aveam să trec și la media americană. Când am dat de The Great Perhaps - adventure al rușilor de la Caligari Games - am știut că mă așteaptă ceva deosebit. După cum spunea un profesor de-al meu de la facultate, science fiction-ul ne ajută să ridicăm privirea spre cer și să visăm, iar acestea sunt și așteptările mele de la orice operă științifico-fantastică.

Am remarcat de-a lungul timpului o diferență importantă între sci-fi-ul rusesc și cel american, anume melancolia cu care sunt încărcate filmele sau jocurile rusești. Nici The Great Perhaps nu se dezminte deloc de această trăire. Acesta pune jucătorul în pielea astronautului rus Kosmos, pe care îl găsim pe o stație spațială, tocmai ieșit dintr-o stază de lungă durată. Trezit la mulți ani după petrecerea unui dezastru care a transformat planeta Pământ într-o ruină, Kosmos nu poate decât să privească din spațiu planeta zdrobită. Cu o voință de a salva planeta specifică eroilor din filmele sovietice, acesta se decide să coboare la suprafață pentru a putea descoperi ce s-a întâmplat și a vedea dacă familia sa este în regulă. De-a lungul călătoriei va fi însoțit de L-9, inteligența artificială integrată în costumul spațial, care va fi singura voce pe care o va auzi într-o lume postapocaliptică.

Aterizați într-o pădure, nu trece multă vreme și descoperim elementul esențial al gameplay-ului, o lanternă misterioasă care ne permite să facem trecerea între un trecut plin de viață al omenirii și prezentul lipsit de orice suflare. Această tranziție, prin apăsarea unui buton, este esențială de-a lungul parcurgerii jocului pentru rezolvarea puzzle-urilor. În pielea lui Kosmos, sau mai bine zis în costumul său greoi de astronaut, vom traversa centre industriale sovietice, pe care le vom putea vedea atât în gloria de odinioară, dar și ca ruine, grație lanternei. Nelipsite vor fi și pădurile, orașele cu arhitectura lor brutalistă, grădinile zoologice, grădinile botanice, toate frumos desenate. Deși Kosmos poate oricând să ajungă în trecut, acesta nu poate împărtăși cu nimeni soarta care s-a abătut asupra Pământului. Oamenii reacționează în preajma lui Kosmos ca în preajma unui evadat de la spitalul de nebuni, din simplul motiv că nu este ceva normal să vezi un om în toată firea plimbându-se în costum de astronaut pe stradă.

Dar nici lumea din prezent nu este chiar atât de pustie pe cât pare la prima vedere. Ascunse prin măruntaiele orașelor zac creaturi monstruoase, gata să îl mănânce pe astronautul nostru de viu dacă nu suntem atenți. Una dintre cele mai amenințătoare creaturi din joc este o ființă întunecată, cu formă umană, care ne urmărește în momentele esențiale ale jocului. De fapt, pe tot parcursul acestei povești, există o senzație prezentă la tot pasul că ceva este în neregulă cu situația în care suntem aruncați. Și doar prezența acestei lanterne magice este suficientă pentru a ne face să ne punem întrebări.

Din punct de vedere grafic, jocul este desenat extraordinar. Este foarte limpede că artiștii jocului s-au inspirat din arta propagandistică sovietică, precum și din brutalismul comunist și le-au aplicat în joc cu cea mai mare atenție la detalii. Dar atmosfera lipsită de speranță nu ar fi completă fără muzica lentă, adăugată subtil, fără să te forțeze să simți ceva. Nu, tristețea în jocul acesta vine din clipele meditative petrecute într-o grădină zoologică pustie sau printre rămășițele unui spital unde scheletele sunt singura formă de companie omenească. Desigur, pe ici pe colo, L-9 va mai face câte un comentariu cu tentă filozofică. Unele dintre aceste comentarii sunt doar filozofeli devenite clișeu, dar câteva sunt și observații foarte reușite asupra efemerității vieții. Recomandarea mea constă în a juca jocul cu vocile în rusă și subtitrările în engleză. Voice acting-ul în engleză lasă mult de dorit, dar actorii ruși fac toată experiența de joc.

Am lăsat gameplay-ul la final pentru că reprezintă aspectul cel mai sărăcăcios al jocului. Nu mă așteptam, de altfel, la ceva prea complex de la un joc de doar două ore, dar rezolvatul de probleme tinde să devină repetitiv. Puzzle-urile nu sunt dificile, ele constau în utilizarea de obiecte și traversarea cu acestea în trecut sau prezent. Nu există un inventar, putem doar să folosim câte un obiect, dar jocul vine și cu posibilitatea de a arunca aceste bunuri pe anumite distanțe, lucru ce poate ajuta la îndeplinirea diferitelor sarcini.

Regretul meu în privința lui The Great Perhaps este că nu a ținut mai mult. Momentele de distracție, cum ar fi pilotarea unui mecha industrial sovietic, sunt prea scurte, precum și clipele de introspecție. Mi se pare că totul se petrece prea repede în jocul ăsta. Dacă ar mai fi ținut câteva ore, timp în care să fi avut puzzle-uri mai variate, un personaj principal mai profund, TGP ar fi fost un adventure demn să se afle printre cele mai memorabile din acest gen. Din păcate, ca mai toate jocurile publicate sub Daedalic, mă lasă cu întrebarea „ce ar fi fost dacă?”. Poate nu degeaba ales titlul, acest joc mă trimite cu gândul la ce ar fi putut să fie. Un adventure special, o micuță bijuterie a science fiction-ului rusesc - îmi doresc ca The Great Perhaps să aibă succes și cei de la Caligari Games să mai vină cu noi jocuri. Eu voi fi aici, să le încerc. ■