Killing Commendatore

For everything around me was the product of connectivity. Nothing was absolute. Pain was a metaphor. All was relative. Light was shadow, shadow was light. I had no choice but to believe. What else could I do?

Killing Commendatore, cel mai nou roman al lui Haruki Murakami, a fost publicat în Marea Britanie pe 9 octombrie 2018, la mai bine de un an de la apariția sa în Japonia. Primul lucru care mi-a atras atenția chiar dinainte să pun mâna pe carte a fost faptul că aceasta a fost interzisă în Hong Kong minorilor, fiind vândută doar sigilată și cu avertismente pe ambele coperte, considerată „indecentă”, însă nu mi se pare că iese din tipare din punctul acesta de vedere, având chiar mai puține scene explicite decât alte cărți de-ale lui.

Deși am întâlnit multe concepte și teme tipice scrierilor sale, Murakami reușește să facă ceva diferit de data aceasta, într-o încercare de a-și revitaliza stilul fără să îl schimbe complet, de a aduce noutăți fără să iasă din zona de confort. De data aceasta se urmărește un singur fir narativ, un lucru nu neapărat atipic, dar foarte rar întâlnit în poveștile niponului.

Titlul nu are nicio însemnătate ascunsă, el reprezentând de asemenea titlul unei picturi din carte ce se află la mijlocul a tot ceea ce se întâmplă. Killing Commendatore este pictura lui Tomohiko Amada, un pictor japonez celebru a cărui sănătate mintală se degradează vizibil pe zi ce trece. Astfel, fiul său, Masahiko Amada, decide să îl interneze la un azil, lăsând astfel fosta sa locuință din munți abandonată. În tot acest timp, protagonistul, al cărui nume nu îl aflăm, trece printr-o perioadă în care încearcă să se regăsească pe sine, după ce află că soția sa dorește să divorțeze. Se urcă într-o mașină închiriată și pornește într-o călătorie fără o destinație anume. Romanul începe însă la sfârșitul călătoriei eroului, acest voiaj fiind relatat doar din amintirile sale.

La întoarcere, personajul principal acceptă oferta bunului său prieten Masahiko de a se muta în casa tatălui său, în munții de la periferia orașului Odawara. Aici protagonistul intră în contact pentru prima oară cu pictura omonimă cu titlul romanului, lucru care îi schimbă toată viața:

It was a couple of months after I’d moved there that I discovered Tomohiko Amada’s painting Killing Commendatore. I couldn’t know it at the time, but that one painting changed my world forever.

La fel ca în toate celelalte scrieri ale lui Murakami, există referințe la alți artiști, muzicieni, pictori și chiar actori, însă de data aceasta autorul face ceva chiar și mai îndrăzneț. Pictura ce reprezintă inima poveștii este inspirată de opera lui Mozart, Don Giovanni. Deși preschimbate ca înfățișare și cu nume diferite, toate personajele principale din operă se găsesc și în pictură: Il Commendatore, Don Giovanni, Donna Anna și chiar și Leporello, servitorul lui Don Giovanni. Însă Tomohiko Amada aduce și un alt personaj în tabloul pictat în stil clasic japonez, un bărbat misterios ce privește scena din colțul picturii, ascuns într-un lăcaș a cărui ușă o deschide doar cât să privească, curios, cum Don Giovanni îi străpunge inima Comandorului cu o sabie.

Astfel, eroul dorește, așa cum declară chiar el, să picteze o imagine a nimicului, așa cum a reușit predecesorul său. În timp însă își dă seama că poate el joacă un rol mai important decât Tomohiko Amada:

Then again, perhaps I was documenting the story through my painting. That’s what it felt like, anyway. Had someone given me the role or the right to be that chronicler? If so, who? Why was I chosen, of all people?

Murakami se joacă cu această imagine a creației pe tot parcursul romanului, atât în sensul convențional, cât și într-unul mai larg, dându-ne astfel de înțeles chiar din titlurile celor două părți ale cărții: The idea made visible și The shifting metaphor. Aceasta pare o descriere foarte amplă a actului creativ, fie că este vorba de pictură, scris sau compunere de piese muzicale, materializarea metaforelor, ideilor și chiar a comparațiilor făcându-l pe personajul principal să își piardă sentimentul de sine:

I was losing contact with my own self. My body had become a stranger to me. I was finding it harder and harder to understand what my physical existence meant.

Atunci când se mută în vechea locuință a lui Tomohiko Amada, protagonistul decide că nu mai dorește să facă portrete la comandă la fel cum făcuse până atunci pentru a supraviețui, ci vrea să picteze pentru el ceea ce dorește. Acest lucru se schimbă însă atunci când face cunoștință cu Wataru Menshiki, vecinul său misterios de peste vale, ce stă într-o casă modernă dar solitară. El este un personaj important încă de la început, însă nu putem fi siguri exact care sunt interesele lui și de ce uneori ia decizii ieșite din comun. Menshiki este cel care îl îndeamnă pe erou să sape situl găsit în spatele casei, lângă un mic templu tradițional japonez, și chiar îl ajută în acest sens, punându-i la dispoziție serviciile și relațiile sale.

Un alt personaj secundar foarte important este reprezentat de Mariye Akikawa, adolescenta de treisprezece ani, ce locuiește, de asemenea, peste vale. Fascinația tuturor cu personajul ei este evidentă de la început. Mariye nu este o adolescentă tipică, deși la suprafață ea pare doar răzvrătită, asemeni tinerilor de vârsta ei. Însă cel care are o conexiune aparte cu aceasta este protagonistul, care se apropie de ea atunci când îi pictează portretul. Eroul are o relație aparte și cu senilul Tomohiko Amada, stârnindu-i interesul, spre gelozia prietenului său, Masahiko.

Pe tot parcursul romanului sunt pictate diferite imagini, majoritatea portrete, conceptul de creație și ce presupune acesta fiind pus sub semnul întrebării constant:

Paintings are strange things: as they near the end they acquire their own will, their own viewpoint, even their own powers of speech. They tell the artist when they are done.

Spre finalul romanului, Murakami ia două dintre personaje și le pune în situații limită, unul în realitate, iar celălalt într-un loc necunoscut, aflat la granița dintre prezență și absență, unde toate conceptele primesc formă și glas. Aici, bărbatul fără chip pe care l-am întâlnit în prolog revine într-o scenă ce aduce aminte de mitul lui Charon, luntrașul lui Hades, ce trecea morții peste râul Acheron dacă își puteau plăti voiajul.

Tot în această lume tainică eroul realizează, de fapt, ce reprezintă unul dintre personajele misterioase, The man with the white Subaru Forester (bărbatul cu Subaru Forester alb), pe care a ales să-l picteze. Acesta este, de asemenea, un concept adus la viață cu ajutorul pânzei și a vopselelor, reprezentând momentul de cumpănă a personajului, pictura amintindu-i de perioada de rătăcire și de toată vina de care nu poate scăpa, care totuși fac parte din el ca persoană și care îl definesc:

“I know where you were and what you were doing”, he was announcing to me. Of course he knew everything. Because he lived inside me.

În cele din urmă, concluzia firească la care se ajunge după cele întâmplate este că, desi totul are o legătură în această lume creată de Murakami, lucrurile nu curg neapărat într-un mod liniar, iar deciziile luate de personaje pot sau nu să schimbe firul narativ, alegerea fiind una arbitrară:

This is my life, sure, but in the end almost all that happens in it may be decided arbitrarily, quite apart from me. In other words, although I may presume I have free will, in fact I may not be making any of the major decisions that affect me.

Niponul aduce în prim-plan două teme pe care le-am mai observat într-un alt roman de-al lui, Cronica păsării arc, una dintre ele fiind foarte importantă, cea a puțului ce reprezintă o cale de comunicare cu lumea abstractă a ideilor, iar cealaltă este menționată doar în treacăt, pierderea unei pisici (care, de altfel reprezintă acțiunea ce le declanșează pe celelalte în Cronica păsării arc).

De data aceasta, scriitorul a încercat să facă mai tensionate situațiile pe tot parcursul poveștii, o altă noutate fiind faptul că, spre deosebire de alte cărți ale sale în care totul rămâne cât mai misterios, în Killing Commendatore se încearcă o materializare statornică a ideilor, o explicare pe îndelete a acestora care însă le face chiar și mai tainice. Concluzia la care ajunge pictorul înainte de a se întoarce la soția sa și de a continua să picteze portrete la comandă este una firească pentru un artist ce se caută pe sine în propria artă:

None of us are ever finished. Everyone is always a work in progress.

Mi-a plăcut Killing Commendatore. Nu la fel de mult ca alte romane ale lui Murakami, însă e o lectură agreabilă și destul de ușoară. A fost puțin straniu pentru mine să găsesc idei noi împletite cu aceleași scene clasice „à la Murakami”, iar finalul a fost cel care m-a surprins cel mai tare, pentru că, în general, când mă apuc de o astfel de carte nu aștept un deznodământ. Inițial, am crezut că romanele lui nu sunt făcute pentru a fi înțelese, însă poate m-am înșelat. De data aceasta este construită imaginea unui om cu o viață normală și liniară, care este nevoit să iasă din zona de confort pentru a putea evolua ca persoană și pentru a-și da seama de ceea ce își dorește cu adevărat, chiar dacă dorința lui nu este neapărat realizabilă.

E o poveste în care protagonistul, aparent împlinit, reușește cumva să-și depășească condiția într-un mod subconștient, iar lucrul ăsta mă face să mă întreb oare de câte ori am trecut fiecare dintre noi prin situații aparent banale care au mai adăugat însă o cărămidă la temelia personalității noastre? ■