1Q84

After you do something like that, the everyday look of things might seem to change a little. Things may look different to you than they did before. But don’t let appearances fool you. There’s always only one reality.

Acum câteva săptămâni am început 1Q84 de Haruki Murakami. Eram convinsă că o să-mi placă deoarece sunt mare fană a stilului lui și majoritatea romanelor pe care le-am citit m-au lăsat cu un sentiment asemănător pe care nu-l pot descrie. Murakami te întoarce când pe-o parte, când pe alta, îți insuflă o idee, iar apoi imediat după una contrară celei anterioare. Pe scurt, te zăpăcește până nu mai știi în cine poți să ai încredere și cine îți redă povestea în autenticitatea ei (nu că ar conta foarte mult).

1Q84 a fost inițial publicat în Japonia în trei volume, în perioada 2009-2010, ca apoi să fie retipărit într-un singur roman în limba engleză ce cuprinde toate trei cărțile, în 2011. Numărul de pagini este unul spectaculos, 928, iar Murakami a stat patru ani la scrierea acestui roman, după ce venise cu ideea pentru titlu și scena de deschidere.

Titlul este un joc de cuvinte și o referință pentru romanul lui George Orwell cu același titlu. Litera Q și cifra 9 (pronunțat ca „kyū”) sunt omofone și sunt folosite des în jocurile de cuvinte japoneze. Unul dintre personajele principale face referire la titlu și chiar încearcă să îl explice:

Q is for ‘question mark’. A world that bears a question.

Simbolul semnului de întrebare e strecurat de Murakami și prin alte locuri în poveste, uneori chiar în dialog. Un alt personaj intonează întrebările ca pe niște propoziții enunțiative, lucru pe care autorul îl scoate în evidență prin lipsa semnului de întrebare. Cumva, Haruki Murakami se joacă cu cititorul constant pe durata întregului roman.

Primele două volume au fost publicate în 29 mai 2009, iar cel de al treilea în 16 aprilie 2010. Evenimentele au loc în anul 1984, fiind situate în perioada aprilie-iunie. Povestea se dechide cu personajul Aomame, deși se va continua cu două fire narative (caracteristică a stilului lui Murakami ce poate fi observată și în alte volume precum Cronica păsării-arc sau Kafka pe malul mării), împreună cu un alt personaj, Tengo. Deși cele două povești par total separate, existând anumite detalii care se găsesc în amândouă, ele nu ajung să se întâlnească și să se combine total în final, niponul reușind să le facă să se atingă exact cât trebuie pentru ca ele să nu fie străine una de cealaltă.

La fel ca în alte romane ale lui Murakami, apare un element fantastic, de data aceasta prin personajul Fuka-eri, observată prin ochii lui Tengo, un profesor de matematică ce scrie ficțiune în timpul liber. El revizuiește manuscrise pentru concursuri, iar când dă peste un manuscris cu o poveste interesantă, dar cu un stil foare ciudat presărat cu multe greșeli gramaticale, primul său gând e de a-l duce la Komatsu, prietenul și sfătuitorul lui, pentru a-și spune și el părerea în calitate de editor. Asta îl duce pe erou pe un drum complicat în care întâlnește tot felul de personaje care mai de care mai excentrice și ciudate, toate acestea cu dorința a reuși în cele din urmă să scrie povești la fel de atrăgătoare ca cele create de Fuka-eri.

De cealaltă parte se află Aomame, care se trezește în mijlocul unei drame personale dată de faptul că amintirile ei se amestecă sau dispar, dar și de lupta morală care se duce înăuntrul ei din cauza profesiei sale. Intriga sa începe cu un eveniment relativ neînsemnat, aceasta observă pe stradă faptul că un polițist poartă o altfel de uniformă și o altfel de armă decât cele pe care le știa ea. Astfel, eroina începe să se informeze, iar concluzia la care ajunge o lasă într-o lume a incertitudinii:

How could I have overlooked such a major event, one that shook the whole of Japan? And this incident is not the only one […]. It’s absolutely mystifying […]. I’m too observant, too meticulous for that […]. This is why I’ve been able to survive.

În momentul ăsta lovitura pe care ți-o administrează Murakami e una sub centură, pentru că Aomame pare personajul mai rațional dintre protagoniști, pare foarte calculată, așa cum afirmă chiar ea, iar faptul că se îndoiește de propriile amintiri te face să nu mai ai încredere în personajele pe care ar trebui să te bazezi în relatarea onestă a poveștii din care fac parte. Apoi, mai departe, Murakami se gândește că doar atât nu e de ajuns, vrea să îți mai dea una când ești deja pe jos schelălăind de durere, dar nu e de ajuns orice fel de lovitură, omul te calcă efectiv pe cap, prin intermediul lui Aomame și a gândurilor ei:

Maybe I can look at it this way- the problem is not with me but with the world around me. It’s not that my consciousness or mind has given rise to some abnormality, but rather that some kind of incomprehensible power has caused the world around me to change.

Ce înseamnă asta? Că autorul vrea practic ca tu să nu mai ai încredere în nimeni. Nici în personajele prin ochii cărora vezi tot ce se întâmplă, dar nici măcar în lumea în care e plasată acțiunea. Acest fictiv 1984 își întinde la maximum atributul, elemente ce sunt în mod normal anorganice, devenind organice într-un mod forțat și grotesc. Nu te simți niciodată în siguranță în romanele lui Murakami, mereu te simți privit, simți că tot decorul din jurul tău trăiește și te judecă, se schimbă și te face să pui la îndoială tot ce există. De aceea, când Aomame începe să dezvolte o teorie a unor lumi paralele, povestea dă în SF fără a ne arăta explicit ceva. Sunt doar gândurile unui personaj, nu există dovezi clare într-un sens sau în celălalt. Tinzi să fii de acord când cu o teorie, când cu cealaltă.

Structura romanului este una destul de simplă, câte un capitol este rezervat fiecărui personaj, poveștile lor evoluând concomitent. Totuși, iese foarte bine în evidență contrastul dintre cei doi protagoniști: Aomame, sigură și calculată, dispusă să își asume riscuri pentru a face ceea ce trebuie, și Tengo, nesigur și cu dubii legate de propria persoană, dispus să își asume riscuri pentru a face un lucru imoral dar pe care și-l dorește mult prea mult pentru a-și pune moralitatea înaintea lui. De aceea, când Aomame este cea care pare să nu fie întocmai în deplinătatea facultăților mentale, Murakami ridică din umeri și se preface că el nu știe despre ce e vorba, continuând să tasteze fericit la un alt roman care ne va pune la fel de mult în încurcătură.

Murakami iubește muzica clasică iar în cazul acestui volum, piesa recurentă este este Sinfonietta lui Leoš Janáček, care apare în cele mai cruciale momente ale poveștii.

Murakami nu te lasă niciodată cu un deznodământ sau o învățătură. De fiecare dată când termin de citit ceva ce a scris el am nevoie de cel puțin câteva zile să diger tot ce am citit, exact pentru că sfârșitul poveștii/poveștilor este unul deschis. Murakami îți dă o carte de 500 de pagini, te pune să o citești, și la sfârșit te întreabă „cum ți s-a părut?” și tu ai tendința de a te simți contrariat și confuz pentru că nu știi cum te simți, nu știi ce trebuia să înțelegi sau dacă e măcar ceva de înțeles din ce ai citit.

Personajele din toate romanele niponului sunt complexe și greu de înțeles. De aceea, atunci când sunt puse în scenariile fantastice care se regăsesc în multe din romanele lui Murakami, ele devin și mai enigmatice, lucru ce pare greu de înțeles dacă nu ai citit niciuna din cărțile lui, pentru că te întrebi cum nu poți înțelege deloc un personaj când ai citit 500 de pagini de gânduri care-i trec prin cap, lucruri pe care le face și moduri în care interacționează cu alte personaje. Dar exact asta vrea autorul. Pe el nu-l interesează personajele, nu vrea să le înțelegi, dar nu-l interesează nici morala unei povești.

Romanele lui Murakami sunt acolo doar pentru a fi citite. Nu pentru a fi înțelese sau pentru a învăța ceva din ele, și asta le face foarte interesante pentru că îți e mai ușor să rezonezi cu tot ce se întâmplă. De foarte multe ori lucrurile care se întâmplă nu au un anumit motiv, sunt lucruri banale pe care le facem și noi, cititorii, în fiecare zi, dar pe care japonezul le împachetează într-un fel aparte caracteristic stilului lui, iar la sfârșit mai pune și un nod deasupra în locul unei fundițe, lucru care simbolizează exact faptul că Murakami nu se gândește niciodată la sfârșitul romanelor lui. Ele se pot încheia oricând, sau pot continua pentru totdeauna. Dacă mi-ar oferi cineva câte un singur captiol dintr-o care de-a lui în fiecare zi fără să-mi zică numărul total de pagini pe care le voi citi, aș putea continua astfel ani de zile, și nu m-aș plictisi în nici un moment. ■