Na belea…

Ne-am cunoscut în primăvara lui ’94. Eu eram un puști dolofan de treisprezece ani și aveam un pulover mov cu buline galbene și roșii pe care-l purtam în fiecare joi în speranța că vreun coleg mai neîndemânatic îl va stropi cu acid clorhidric. El avea numărul atomic 11 și zăcea trist și singur într-un borcan, acoperit de o carapace dură și rece de staniol.

„Tovarășa”, am întrebat eu sfios, „cine e?”

Tovarășa de chimie, o domnișoară bătrână și acră a scuipat cu ură două cuvinte.

„E Sodiul!”

„Sodiul… și ce-a făcut Sodiul? De ce-l țineți închis ca pe un criminal?”

Între noi fie vorba, deși trecuseră ani buni de la evenimentele cutremurătoare din iarna lui ’89, n-am apreciat libertatea decât atunci, în primăvara lui ’94, când am văzut cum este ținut sodiul. și tot atunci am realizat adevărata dramă a Sodiului. Sodiul nu există liber în natură. Sodiul poate exista doar sub formă de combinații chimice deosebit de stabile. Acea substanță mândră, potentă, care conferă unei flăcări culoarea galben (culoare nobilă, rezervată doar familiei imperiale în China antică), nu are dreptul la existență decât ca sclav al compușilor. Sodiul este controlat, ținut în lesă și exploatat de elemente (clorul, mare țăran, n-am suportat niciodată clorul) care într-o lume perfectă n-ar fi demne nici să-i pupe tălpile.

„Reacționează violent cu apa”, mi s-a răspuns pe un ton care lăsa să se înțeleagă că oricine reacționează violent cu apa ar trebui închis pe vecie.

Tensiunea se măsoară în volți și apa, se știe, întreține viața. E de înțeles cum o minte măruntă ar ajunge la concluzia, logică pentru ea, că sodiul este inamicul vieții și trebuie încarcerat în sticlă și staniol sau înrobit de compuși. Aveam un bunic mai petrecăreț de felul lui, care și el reacționa violent cu apa. Atât de violent încât mi-a pierit cheful de glume și n-am mai încercat niciodată să-i schimb sfertulețul din buzunar cu o jumătate de apă. Cu toate acestea, bunicul iubea viața. Reacționa violent cu apa, dar iubea viața. Când nu se războia cu apa, bunicul mă ținea pe genunchi și povestea scurtele lui aventuri pline de haz de la Festivalul Vieții din munții Tatra. Însă nimeni nu vrea o lume în care Sodiul își poate ține nepoții pe genunchii oxidați și nimeni nu este interesat de poveștile lui.

N-am mai întrebat nimic, deși eram curios de ce pe tovarășul de istorie, un carmolist notoriu care ura două lucruri - apa și elevii - nu l-a îmbrăcat nimeni în staniol și nici nu l-au îmborcănat după ce s-a uitat urât la noi când l-am servit cu limonadă la o reuniune. Eh, tinerețe gânduri crețe. Eram doar un copil pe-atunci și - blestemată clipă! - n-am încercat să-mi ascund admirația. „Câtă putere dumnezeiască zace în Sodiu”, am strigat într-un acces nestăvilit de extaz mistic. În acel moment am știut că i-am semnat condamnarea la moarte. Ca o Furie, tovarășa de chimie s-a repezit asupra Sodiului, l-a scos din borcan, i-a smuls veșmintele de staniol și l-a dat pradă apei. Într-un ultim act de sfidare supremă, înainte să-și dea obștescul sfârșit într-o cacofonie de șuierături și pocnete, Sodiul a spart singurul pahar Erlenmeyer scăpat ca prin minune din mâna golanilor de-a opta. Cu ochii împăienjeniți de lacrimi, am rememorat momente cutremurătoare din istoria neamului românesc. Oare cum ar fi fost dacă Horea i-ar fi semănat mai mult Sodiului și, înainte să moară, ar fi sfărâmat roata cu șira spinării. Sau dacă nobilul Crișan, care mai și purta numărul 11 în echipa de țurcă a răsculaților, s-ar fi spânzurat nu cu nojițele de la opinci ci cu intestinele pulsânde ale temnicerului? Adio nobil metal alcalin. Tu m-ai făcut ceea ce sunt azi… ■