Mă numesc Vladimir

Bună ziua, mă numesc Vladimir și sunt sclavul drogului Bixtonim.

Într-un moment de rătăcire orelistică, am inhalat aproximativ zece sticluțe de Bixtonim pur, neîndoit cu ser fiziologic (cum m-a învățat dealer-ul de la Catena să fac cînd banii sunt pe terminate și fonfăiala abia începe). Neobișnuit cu senzația de libertate nazală pe care doar 100 de mililitri de clorhidrat de xilometazolină (distribuiți uniform pe toată suprafața mucoasei nazale) ți-o pot provoca, am tras puternic aer în piept. În loc de cei cinci centimetri cubi de aer care-mi ajung în plămîni cînd folosesc marfă diluată sau Olynth, am inspirat fără să vreau tot aerul din cameră. Pe o rază de cîțiva metri în jurul meu, s-a făcut vid. Am inspirat nesățios vidul însuși, iar nara stîngă, căci dreapta era ocupată cu țuștucul de plastic al celui de-al zecelea flacon de Bixtonim, a devenit o grozavă gaură neagră care-a început să înghită deîndată toată materia din cameră. Primele s-au dus cărțile din bibliotecă, dar n-am apucat să văd cum îmi dispare tot dormitorul în plămîni, căci am încasat în plină figură un curs de Bazele Electrotehnicii (căruia uitasem să-i dau foc cu ocazia Marii Exmatriculări din 2003) de aproximativ patru kilograme care se deplasa cu viteza luminii către nara mea stîngă. Am leșinat, dar era prea tîrziu. Nara perfect desfundată cerea în continuare tribut și nu mai asculta de ordinele bîlbîite ale unui sărman creier beat rangă cu oxigen.

M-am trezit din leșin exact cît să văd cum ultimii centimetri din laba piciorului drept îmi dispăreau înghițiți de hăul căscat în nara mea cea stîngă. Din mine mai rămăseseră doar nasul și ochii, care asistau, neputincioși și verzi, la spectacolul cosmic ce se desfășura chiar sub nările mele. Am clipit. N-a durat mai mult de o fracțiune de secundă, dar cînd am deschis din nou ochii, îmi inspiram deja trecutul. Pe trahee îmi alunecau vijelios spre plămîni zece ani de facultate, patru ani învolburați de liceu, patru hectolitri de gimnaziu și exact patru picături de generală. Era să mă înec cu ultimul an de grădiniță, dar Nara a fost mai puternică și, cu o ultimă sforțare a hăpăit pata verde de pe dulapul și mai verde al bunicii, amprenta unei palme de cinci centimetri împreună cu placa de beton care îi va fi fost casă preț de treizecișișase de ani, o cană plină ochi cu cacao cu lapte, o ceașcă de ceai de mentă în care bunicul turnase pe ascuns puțin rom și, parcă pentru a prevesti ce va urma, sticluța cu rom a bunicului. Ultima imagine înainte să clipesc a fost cea a unui spermatozoid, ultimul și cel mai puternic din seminția lui, care înota disperat împotriva curentului. În ciuda sforțărilor sale supraspermatozoidești, nefericitul pierdea din ce în ce mai mult teren.

“Curaj, micuțule!”, i-au urat ochii înainte să clipească pentru ultima oară și să se rostogolească triști la vale pe traheea umezită de trecut.

Am deschis din nou ochii, însă în locul imaginii familiare a peretelui cu un calendar din 2014 cu motoare de elicoptere și oameni în halate albastre care lucrează fericiți la motoarele de elicoptere, m-a întîmpinat un peisaj straniu, alcătuit în proporții egale din Abis, Nimic, o frunză de fag și Secretariatul Facultății de Electrotehnică. Am realizat cu oareșce îngrijorare că m-am respirat pe mine însumi și că va trebui să-mi petrec viața într-un singur punct din nucleul celei mai nasoale celule a propriilor mei plămîni, unde singura mea distracție va fi un etern “staring contest” cu Abisul în timp ce așteptăm în fața Secretariatului, pe o frunză, o adeverință de la Nimic. Nemulțumit de o asemenea perspectivă, i-am aruncat o căutătură veninoasă Abisului și am dat de perete ușa Secretariatului doar pentru a fi aruncat afară fără pic de ceremonie de Nimicul pe care tocmai îl întrerupsesem dintr-o conversație foarte aprinsă cu El/Ea Însuși/Însăși. Resemnat, m-am așezat sfios pe frunză lîngă Abis, pe care l-am privit cu coada ochiului, preț vreo trei eternități și jumătate. Pe măsură ce eternitățile treceau, Abisul devenea din ce în ce mai atrăgător, iar Secretariatul din ce în ce mai închis. I-a mai luat cîteva eternități, dar într-un final Abisul a început să dea semne că-mi observă ocheadele. După ce ne-am asigurat că nu ne vede Nimeni și că Nimicul este foarte ocupat cu sine Însuși (lucru pe care l-am dedus din tăcerile asurzitoare ce se auzeau dincolo de ușa Secretariatului), am început să ne sărutăm, dar nu cum o fac oamenii alb-negru din filmele alb-negru. La început mai timid, fără grabă, cu o urmă de teamă să nu mi se înfunde nasul în plin sărut și să-l respir pe gură din greșeală, declanșînd astfel un dezechilibru mortal al Protouniversului de-abia creat. Însă, pe măsură ce eonii treceau, am prins din ce în ce mai mult curaj. Vă spun un secret, Abisul are obiceiul să închidă ochii cînd e sărutat. Drept urmare, mi-am întețit eforturile în speranța că voi fi privit la rîndul meu, dar fără vreun rezultat observabil. M-am împăcat cu gîndul că Abisul sărută cu ochii închiși, și mi-am continuat treaba fără să observ că Secretariatul tocmai își începuse programul cu publicul.

De ce ți-e frică, nu scapi, mai ales într-un vis-univers aflat în plină expansiune. În timp ce căutam disperat un punct fix de care să proptesc Abisul ca o continuare firească a sărutului din ce în ce mai pasional, am realizat că singura constantă a Protouniversului din Plămîni este ușa Secretariatului. În acel moment, imposibilul s-a produs. La gîndul că voi face sex cu Abisul pe ușa Secretariatului chiar la ora deschiderii, nasul mi s-a înfundat subit. Panicat, am mușcat Abisul de buză, după care, încep să uit detaliile, cred că i-am ciobit și un incisiv. Surprins, Abisul a deschis larg ochii și m-a privit cu un amestec straniu de curiozitate și iritare. În acel moment de maximă intensitate, totul a explodat în jurul meu.

Din centrul exploziei, explozie care putea fi la fel de bine Ochiul Abisului, poștașul chel și cei doi martori ai lui Iehova pe care-i respirasem fără voia mea în momentul Colapsului, priveau înspre mine încercînd să determine dacă sunt acasă sau nu. Mi-am dat seama că, pentru a doua oară în același vis, mă aflu la un moment de răscruce. Într-o milionime din timpul necesar nașterii unui gînd, Improbabilul a fost ridicat la grad de certitudine atunci cînd cei trei mesageri și-au îndeplinit simultan funcțiile și mi-au adus Vești. Astfel, pentru prima dată în Protouniversul Pulmonar, Ciolan Vladimir, o frunză de fag, Vestea cea Bună, Vestea Cea Proastă, Secretariatul Facultății de Electrotehnică, Nimicul și ce mai rămăsese din Abis după ce l-am mușcat de buză și a explodat, au ocupat același loc în timp și spațiu. Încovoiat de măreția momentului și de masele infinite concentrate în cel mai populat și plictisitor punct al plămînilor mei, m-am strănutat viguros într-un dormitor micuț cu pereți albi și calendar din 2017 cu oameni în halate albastre care împachetau fericiți motoare de elicoptere. ■