Ce am jucat la Gamescom anul ăsta

Anul acesta am trecut și eu pragul halelor de la Köln Messe, gata să iau parte împreună cu un vechi tovarăș de arme la cel mai popular eveniment de gaming din Europa (în 2019 au fost peste 370.000 de vizitatori). Nimic nu ne pregătise însă pentru amploarea Gamescom-ului. Până să apucăm să zăbovim puțin și să punem mâna pe niște jocuri ne-am învârtit câteva ore bune căscând ochii la șirul nesfârșit de standuri și admirând ținutele de cosplay ale vizitatorilor.

Primul joc pe care l-am încercat a fost în așa numitul Indie Village — o jumătate de hală ticsită cu PC-uri și console, pe care rula cea mai mare concentrație de jocuri indie pe metru pătrat. Cozile erau mult mai mici decât la jocurile high profile, sau chiar inexistente. La standul celor de la Headup Games am găsit un monitor neocupat încă, așa că am profitat de ocazie să încercăm Outbuddies, un metroidvania cu estetică foarte retro. Jocul te pune în pielea unui arheolog maritim pierdut printre ruinele unui oraș subacvatic. Joculețul e interesant, cu vibe-uri metroidiene și ușor lovecraftiene, dar nu pot spune că m-a impresionat. L-am găsit ușor neintuitiv pe alocuri, iar stilul grafic ar fi putut fi mai cizelat. Totuși, dacă vă e poftă de ceva în genul lui Environmental Station Alpha sau Axiom Verge s-ar putea să vă placă și Outbuddies.

Tot la standul Headup Games am încercat și Vambrace: Cold Soul. Redus la esență, jocul este 50% Darkest Dungeon, 20% plimbăreală, 20% dialoguri și 10% big anime titties. Mi-a plăcut stilul său grafic cizelat, dar cred că cele 15 minute cât l-am încercat nu au fost suficiente pentru a mă lămuri dacă merită. Jocul a apărut deja de ceva timp și îl puteți lua de aici.

Am mai încercat și Heavenly Bodies, un titlu căruia nu i-aș fi dat atenție dacă mi-ar fi apărut la recomandări pe Steam, dar cu care am avut parte de o experiență foarte distractivă. Este un joc de co-op pentru 2 jucători, în care plutiți în interiorul unei stații spațiale și trebuie să vă deplasați de colo-colo, reparând echipamente și îndeplinind diverse obiective contra cronometru. Provocarea vine de la modul de control — fiecare membru al personajului trebuie manipulat individual. Cu cele două stick-uri de pe controller agitați brațele, iar cu trigger-ele dați din picioare. Stângăcia personajelor și dificultatea de a le manevra în gravitație zero duce la numeroase situații amuzante — demo-ul nostru s-a încheiat în momentul în care am tras o manetă greșită și am fost expulzați fără drept de apel în spațiul cosmic. Heavenly Bodies o să apară cândva la sfârșitul lui 2020; îl puteți urmări pe pagina de steam sau site-ul oficial.

Tot prin zonă se putea juca și Genesis Noir, un joc „artsy” care îmi captase atenția încă de la recentul LudoNarraCon. Aparent demo-ul e încă disponibil (puteam să jur că e pus și pe Steam), deci îl puteți încerca și voi. E genul care forțează puțin noțiunea de „joc”, fiind mai mult o experiență artistică interactivă cu mult jazz și… noir. În orice caz, mi-a plăcut ce am văzut (și auzit) și aștept lansarea lui, planificată după spusele producătorilor before, during, and after the Big Bang.

Nu au lipsit nici adventure-urile de la Gamescom. Cel mai interesant mi s-a părut VirtuaVerse, un point & click cyberpunk. Am urmărit câteva minute peste umărul cuiva care îl juca și mi-a plăcut atmosfera pe care o degaja jocul. Aș fi rămas să îl încerc, dar tipul de la pupitru nu părea să îl lase din mână prea curând. De altfel, jocurile adventure nu mi se par genul care pot fi apreciate pe fugă, într-un mediu gălăgios precum cel din Indie Village.

Primul „greu” pe care l-am jucat a fost o versiune pre-alpha a lui King’s Bounty 2. În mod surprinzător, nu era deloc coadă la standul proeminent al celor de la 1C Entertainment. M-aș fi așteptat să văd mai multă lume, mai ales că anunțul privind sequel-ul fusese făcut cu o săptămână înainte. Ei bine, se pare că nu e chiar așa de populară franciza King’s Bounty.

Din păcate, am câteva vești proaste pentru fanii înrăiți ai lui King’s Bounty de pe forum. Prima e că jocul chiar arată atât de generic ca în trailer și screenshots. Nu mai are nimic din șarmul colorat al predecesorilor. Iar a doua — producătorii chiar vorbeau serios când pomeneau de interactive and cinematic story. S-au gândit că ar fi o idee bună ca, în loc să te plimbi călare ca în Heroes pe o hartă presărată cu goodies și baddies, să te „imersezi” într-o clonă de Witcher 3. În King’s Bounty 2 intri în pielea unui șau care seamănă cu Gerard Butler, pe care o să-l urmărești în permanență peste umăr în third person. Te plimbi exact ca prin satele din Witcher, cotrobăind prin butoaie random și alte containere și ocazional intrând în combat, moment în care Gerard își summonează armata invizibilă și ne amintim de ce jocul se numește King’s Bounty. O dată ce am început demo-ul, s-au scurs câteva minute bune până să ajung la prima luptă; până acolo m-am plimbat hai-hui prin orașul de început, dialogând cu NPC-uri și urmărind firul unui quest marcat pe hartă.

Luptele sunt ok, aici nu pare să se fi stricat nimic, ba chiar au fost aduse câteva îmbunătățiri. Combatul are loc în setpieces cu tot felul de denivelări și obstacole care recompensează tacticienii cu imaginație. Unitățile au acum și line of sight și bonusuri/penalizări de la diferențele de nivel. Jocul arată mult potențial pe felia asta, păcat că în rest e atât de neinspirat.

Până la urmă am jucat doar o copie pre-alpha, iar producătorii încă au timp să-l mai cizeleze. Dar direcția generală înspre epicness narativ nu e de bun augur — mi se pare că mult prea multă umplutură distrage de la miezul jocului, luptele.

De la standul 1C Entertainment ne-am mai învârtit puțin, până ce ochii ne-au căzut pe tricolorul românesc. Da, România a avut colțul ei special la Gamescom, fiind reprezentată anul ăsta de Interrogation, Raiders of the Lost Island, Bossgard, Future Tribes și Frankie’s Revenge. Dintre acestea n-am apucat să încercăm decât Raiders of the Lost Island. Impresiile lui Cristan despre joc mi s-au părut spot on.

Venerabila instituție a cozii este menținută în viață și la Gamescom, ceea ce nu e de mirare, pentru că este evenimentul de gaming cu cei mai mulți participanți din lume. Pentru a încerca jocurile cele mai populare nu ai nicio șansă să scapi cu mai puțin de două ore de stat la coadă. Unii participanți vin pregătiți cu scaune portabile sau cu banale cutii de carton pe care se pot așeza. Noi am preferat să ne învârtim prin jur și să ne bucurăm de atmosferă, iar spre finalul programului să testăm terenul la standurile mai populare. Cu o oră înainte de închiderea târgului, la Desperados III mai erau doar câțiva oameni la coadă. După o jumătate de oră am reușit să intrăm și să jucăm demo-ul celor de la Mimimi Productions.

Nu cred că o să fie nicio surpriză — Desperados III e foarte similar cu Shadow Tactics: Blades of the Shogun. Aproape că e un reskin al acestuia. Nu știu cum vă simțiți voi în legătură cu asta, dar mie mi se pare ca un Desperados nou făcut de cei care au făcut Shadow Tactics e unul dintre cele mai fericite scenarii posibile. N-aș putea să spun că cele 15 minute în care am reușit să joc tutorialul jocului au fost foarte concludente — mi-au confirmat doar că cei de la Mimimi nu s-au apucat să reinventeze apa caldă.

Cam asta a fost în prima zi. În ziua următoare am petrecut mult timp în zona de merchandise — o hală cu două etaje care ar fi putut fi foarte bine un târg de sine stătător — după care am mai dat o raită prin Indie Village.

Primul PC liber ne-a pus în fața celui mai ciudățel joc de la Gamescom, The Longing. Producătorii îl numesc o combinație de idle game cu adventure. În el joci rolul unui spiriduș negru, care trebuie să aștepte 400 zile până la trezirea regelui său. Până atunci poți explora cu viteza unui melc peșterile din preajma tronului. Cea mai bizară parte: cele 400 de zile se scurg în timp real. În momentul în care am „jucat” noi jocul, contorul arăta 398 de zile rămase.

La polul opus acestei experiențe a fost Dead Static Drive, un joculeț survival de acțiune, rezumat succint de către devs în sintagma „Grand Theft Cthulhu”. Deși grafic se prezintă puțin aspru pe la muchii, a fost distractiv să gonim prin sălbăticie la bordul unui cadillac furat, cu odraslele lui Shai Hulud pe urmele noastre. Până la anul, când se lansează, îl puteți urmări pe proaspăt lansata pagină de Steam.

Spre sfârșitul ultimei zile de Gamescom, halele de la Köln Messe au devenit sensibil mai puțin aglomerate. Coada de la Doom Eternal era însă aproape la fel de lungă ca la început, așa că ne-am dus la standul Battletoads, unde mai așteptau doar vreo cinci inși. După 20 de minute eram pe canapea și jucam un co-op în trei. Contrar opiniei generale de pe internet, mie mi-au plăcut animațiile și noul stil artistic al brotacilor. Da, ar fi mers să fie o idee mai gritty, precum originalul, dar se potrivesc și așa cu umorul jocului. Primul nivel al jocului a fost o secvență tradițională de beat’em up, cu un boss battle la final. A urmat apoi clasica cursă pe scutere zburătoare, de data asta văzută din spate. La fel ca Marvas în primul joc, ne-am împotmolit și noi aici pe restul duratei demo-ului. Nu mi s-a părut chiar așa de crunt ca primul Battletoads totuși și sunt convins că am fi reușit să răzbatem dacă am fi avut mai mult timp la dispoziție. În orice caz, a fost cel mai distractiv demo de la Gamescom și aștept cu nerăbdare viitoarele sesiuni de couch gaming cu frații brotaci. Genul beat’em up a fost cam neglijat, dar se pare că are parte de un reviriment în ultima vreme (vedeți și recentele lansate Ninja Saviours și River City Girls), ceea ce mă bucură.

Chiar lângă Battletoads era standul cu Wasteland 3. Nu aștepta nimeni acolo, așa că ne-am băgat repede în față să încercăm noul joc al celor de la inXile. Mi-a luat ochii din start grafica mult îmbunătățită față de cea a predecesorului. Demo-ul începea cu party-ul de patru personaje înfruntând gerul unei nopți de iarnă la bordul unui tanc-buldozer-utilaj de deszăpezire. După nici un minut am ajuns la prima locație a jocului și am realizat că până acum eram în modul de explorare al hărții „lumii”; modul ăsta de explorare nu mai arată așa de sec și abstract ca în primul joc, ci e mult mai imersiv. Descinderea în prima locație a jocului a fost urmată de o luptă pe după butoaie incendiate cu aurolacii iernii. Nu a fost dificil, dar a fost un showcase bun pentru Wasteland 3. Mi se pare că stă mai bine față de Wasteland 2. Interfața e mai aerisită puțin, iar diversele feedback-uri legate de raze de acțiune, șanse de succes, etc. sunt mai bine prezentate. Pe de altă parte, nu am apucat să încerc varianta Director’s Cut a lui Wasteland 2, deci nu știu dacă o parte din îmbunătățiri erau prezente deja și acolo. Cert este că Wasteland 3 este un RPG/tactics game arătos și atmosferic și unul din motivele pentru care 2020 se anunță un an bun pentru jocuri.

Cam asta a fost. După ce s-a terminat ne-am dus în oraș cu trenul plin de gameri, să savurăm o ultimă halbă rece de Kölsch. A fost o experiență foarte mișto și vă recomand și vouă să mergeți dacă aveți ocazia. Pe lângă jocurile pe care am avut ocazia să le încercăm în premieră și feluritele goodies pe care le-am cumpărat, atmosfera a făcut toți banii — nu în fiecare zi te afli în același loc cu zeci de mii de oameni care îți împărtășesc pasiunea. ■