M-AM ÎNDRĂGOSTIT LA OFICIUL POȘTAL DOISPREZECE CA SĂ NU FIE NEVOIE SĂ TE ÎNDRĂGOSTEȘTI TU!

M-AM ÎNDRĂGOSTIT LA OFICIUL POȘTAL DOISPREZECE CA SĂ NU FIE NEVOIE SĂ TE ÎNDRĂGOSTEȘTI TU!
TU, ĂLA DIN SPATE CARE TE STRÎMBI LA MINE!
NU, MAI ÎN SPATE!
ÎN DREAPTA!
DREAPTA MEA!
DA, TU!
DĂ CLICK SĂ AFLI CUM!
CUM M-AM ÎNDRĂGOSTIT LA OFICIU… CE DRACU, MĂ, AI ȘI UITAT?

Nimeni nu merge la Poștă din prea multă iubire pentru aproapele său. Sau pentru iubire. Nici măcar pentru un articol care i-ar putea aduce Pulitzerul și cel puțin trei cirezi de fani și fane sapiosexuali. Sacrificiul e prea mare. Eu unul prefer să mor un anonim decît să apar la știri într-un reportaj despre omul între două vîrste care a mușcat-o pe dirigintă de mînă, a turbat și acum umblă ca bezmeticul pe străzi tastîndu-și cu un singur deget CNP-ul la o tastatură alfanumerică imaginară.

Acum că ați dat click pot să vă spun adevărul. Înainte să mă îndrăgostesc, m-am deplasat la oficiul poștal 12 mai mult de nevoie. Nu-mi caut dragostea la poștă, am ajuns să nu-mi mai caut nici scrisorile la poștă, ci prin vecini, dar adevărul e că am făcut o prostie: eram în plin shopping frenzy pe Amazon, m-am zgîrcit la taxa de transport și, în loc să plătesc pentru livrarea în 48 de ore care îți ajunge peste două săptămîni la ușă, am achitat taxa de livrare în cinci zile lucrătoare care ajunge peste trei luni la oficiul poștal unde mai stă o săptămînă înainte să primești înștiințarea.

N-O SĂ-ȚI VINĂ SĂ CREZI CE I S-A ÎNTÎMPLAT OMULUI ÎNTRE DOUĂ VÎRSTE CARE S-A DUS LA POȘTĂ SĂ RIDICE UN PACHET CU BANDA DESENATĂ CONAN BORN ON THE BATTLEFIELD PUBLICATĂ DE DARK HORSE ȘI OFERITĂ CADOU DE ACELAȘI OM LUI ANDREI DE ZIUA LUI CĂ N-AVEA ALTCEVA PRIN CASĂ ȘI NICI BANI DE CADOU!

Așadar, oficiul poștal numărul 12 a fost locul în care m-am îndrăgostit prima oară de o angajată a Statului.

Tot acolo m-am gîndit serios a sosit timpul să mă stabilesc la ghișeul meu și să mă căsătoresc și să fac o droaie de copii cu care să împînzesc, atunci cînd se fac mari, aparatul administrativ de Stat.

Diriginta inimii mele a fost o Afrodită roșcată pe care încă o suspectez că s-a născut dintr-un maldăr de recomandate nerevendicate, pentru a suci mințile adulților care-și comandau benzi desenate de pe Internet și se zgîrceau la taxa de transport.

Între noi fie vorba, în acea catedrală a ineficienței m-aș fi îndrăgostit lulea de oricine care nu s-ar fi uitat urît la mine că îl/o întrerup din uitatul urît la un client mai fumos, dar acea Venus a coletăriei nu doar că nu m-a străpuns cu o căutătură veninoasă care ar fi trebuit să mă trimită înapoi în Abisul fetid din care colegii ei itineranți m-au invocat ca să-mi ridic pachetul, ci mi-a zîmbit ca unui om și m-a întrebat cu ce mă poate ajuta. Am făcut ochii mari, i-am întins timid înștiințarea cerîndu-mi scuze și asigurînd-o că pot reveni mai tîrziu dacă e ocupată, ea a zis că nu e nicio problemă că doar asta e treaba ei și a dat să preia delicat hîrtia care-mi asigura accesul la una bucată colet extern.

Degetele noastre s-au atins și, în acel moment magic, mi-am zărit viitorul. Se făcea că stăteam de cinci ore în fața unui oficiu poștal închis pentru pauza de masă. Ușor iritat, am aruncat o privire înăuntru. Nouă copii între doi și zece ani, murdari de tuș la gură, dar veseli nevoie mare, se alergau chiuind prin incintă cu ștampile în mîini. De la ghișeul 1, singurul la care se lucra și de aceea avea dreptul la pauza de masă, zeița roșcată striga la copii să se potolească sau măcar să nu mai chinuie birmaneza care se refugiase, plină de ștampile cu data poștei, în vîrful unui ficus luxuriant.

„Lasă-i dragă, că-s copii, le-ai dat ștampile, dă-le voie să se bucure de ele cît sunt tineri”, s-a auzit o voce plină de iubire și blîndețe din spatele unei imprimante matriceale. Trei secunde mai tîrziu, din spatele tehnologiei de vîrf s-a ridicat posesorul vocii. Eram eu, dar cu 12 de ani mai bătrîn, cu un teanc de hîrtii în mînă și cu o expresie mulțumită pe față pe care n-o mai văsusem decît atunci cînd a apărut prima shaormerie pe foodpanda și, din cauza emoției, mi-am făcut un selfie din greșeală în timp ce încercam că comand de pe mobil una cu detoate. În drum spre ghișeul numărul trei, eu din viitor mi-am mîngîiat soția pe creștet, i-am plantat un sărut delicat pe frunte și mi-am îndreptat atenția către copiii din Oficiu care se opriseră brusc din alergat și se uitau foarte atenți la hîrtiile din mîna mea. “Mă ștrengarilor, n-o mai supărați pe mămica, haideți mai bine la Trei să vă dau ceva bun, da’ veniți frumos, cum v-a învățat tata.” Mai că mi-au dat lacrimile cînd, din spatele ușii închise, am văzut cele nouă mogîldețe aliniindu-se civilizat în spatele ghișeului trei, unde eu din viitor le dădeam cîte-o foaie pe care micuții o ștampilau pe rînd cu hotărîre, seriozitate, respect și simț al datoriei…

…M-a trezit din reverie un zdrăngănit ca de zurgălăi de plastic de proastă calitate. Eu am crezut că sunt clopotele de nuntă, am strigat sincer și din tot sufletul “DA”! Răspunsul ei, care m-a adus definitiv cu picioarele pe acest pămînt unde nu îmi este dat nici să ocup un post la Stat și nici să-mi angajez abuziv cei nouă copii în aparatul administrativ, a fost tot un “da’ …”, dar mai anemic și urmat de fraza pe care niciun bărbat vrea s-o audă: “… ce-aveți în pachet?” Mi-am revenit în simțiri. În fața mea, fosta viitoare doamnă Ciolan scutura un paralelipiped de carton încercînd să determine dacă e un pachet autentic sau unul capcană cum văzuse ea prin filme că mai trimit unii nebuni. “Nu știu, doamnă, eu așteptam o carte”, mi-a fost rușine să spun bandă desenată, „și ăstea n-ar trebui să scoată zgomot, dar pot desface pachetul dacă doriți…”

ȘOC! NU ERA CONAN BORN ON THE BATTLEFIELD, ERA O MACHETĂ DE SPITFIRE COMANDATĂ DE LA REVELL CU DOUĂ LUNI ÎNAINTE ȘI UITASEM DE EA! ■