Sekiro - Dincolo de joc

Au trecut două săptămâni de când am primit o copie pentru review de la reprezentanța românească a Activision. Recenzia e în curs de scriere, dar va mai dura puțin până vom avea verdictul final pe site. Asta în principal pentru că nu am terminat încă Sekiro; după cum veți citi în review, e genul de experiență de joc care nu poate fi forțată așa de ușor. Este cu siguranță un joc superb și nu mă aștept ca impresia să mi se schimbe radical până la sfârșit, dar aș vrea să am o imagine completă înainte să îl disec cum trebuie. Nu mai e mult, iar până atunci vă las în compania unor notițe despre câteva concepte și teme care sunt reflectate în joc. Mild spoilers warning - voi vorbi despre câteva dintre premisele poveștii, fără să intru în foarte multe detalii. Nimic despre final sau despre twist-uri majore. Dacă ești genul mai purist, care vrea să facă un blind run, ar fi bine să eviți cele ce urmează.

Surâsul omului din lotus

Acțiunea din Sekiro se desfășoară într-un univers fantasy puternic inspirat de Japonia medievală. Nu există nicio trimitere la vreun loc sau persoane reale, însă în această lume imaginară se regăsesc numeroase reprezentări budiste. Hub-ul jocului este plasat în vecinătatea unui templu budist aflat în paragină, în care locuiește un fost shinobi, reprofilat la bătrânețe în sculptor de efigii ale lui Buddha. Iar mai târziu, jucătorii vor avea posibilitatea să exploreze un întreg complex de temple budiste și să urmărească călugări oficiind sau meditând în grădinile mănăstirii. Și să-i omoare, dar să nu vorbim acum despre asta.

Această prezență in Sekiro oferă un contrast interesant față de cum este reflectată religia în lumile fantasy occidentale. Majoritatea acestora nu încorporează trimiteri directe la creștinism sau alte religii actuale, ci optează de regulă pentru religii construite ad-hoc pe un simplu calapod politeist. Folosirea unei imagistici preexistente îi conferă un mare avantaj lui Sekiro, căci îi deschide ușa spre un tezaur de semnificații.

În atâta ficțiune japoneză câtă am reușit să consum până acum, prezența lui Buddha are caracteristica unui adevăr etern și imperturbabil. Surâsul lui Buddha rămâne mereu seren în fața tragediilor și încercărilor prin care trec personajele. În general am remarcat la ficțiunea cu teme istorice motivul ăsta. N-o să uit niciodată finalul lui Ran, capodopera lui Kurosawa - o dată ce tragediile și-au aflat deznodământul, ne regăsim printre ruinele unui castel, alături de Tsurumaru, personajul orb și neajutorat. Neavând nicio călăuză, se împiedică și scapă într-o râpă sulul cu pictura lui Buddha încredințat de sora lui. E punctul final în care orice licăr de speranță este pierdut pentru totdeauna.

De altfel, o temă predilectă la japonezi este aceea a decăderii constante a societății și a abaterii de la calea cea „dreaptă”. Acest „nu mai e cum era odată” e de fapt un sentiment universal, dar așa tradiționaliști cum îi știm, japonezii au perfecționat această artă a melancoliei. O anecdotă hâtră spune că dacă întrebi un bătrân din Kyoto cum mai merg lucrurile, o să îți răspundă că de la război încoace lucrurile n-au mai fost la fel. Și dacă îl întrebi despre al doilea război mondial, o să îți spună că se referea de fapt la războiul Onin, de la 1400 și ceva, care a devastat capitala de atunci a Japoniei.

Într-un astfel de context, figura lui Buddha joacă rolul punctului de referință dintr-un trecut idealizat. Oamenii s-au îndepărtat de la învățăturile sale, au devenit mai egoiști și s-au lăsat cuprinși de patimi. O perspectivă deloc surprinzătoare - numeroasele războaie civile care au frământat Japonia și-au pus amprenta pe imaginarul colectiv. Numeroase temple au ars până în temelii, altele au rămas în paragină, iar aurul a fost jupuit de pe statuile lui Buddha, fără ca sacrilegiile să fie pedepsite.

Sekiro debutează într-o atmosferă similară de resemnare și cinism. Ținutul clanului Ashina, unde se desfășoară acțiunea, este răvășit de război. Într-o încercare de a reînvia gloria bunicului său, marele războinic Isshin, lordul Genichiro Ashina îl răpește pe micul Kuro din mâinile gardianului său. Sângele prințului zice-se că ar avea proprietăți supranaturale, deci nu e greu de închipuit care e planul lordului Genichiro.

În mod miraculos, Sekiro este readus la viață după ce și-a ratat menirea de gardian, trezindu-se în templul abandonat care îi va servi drept casă. Aici îl întâlnește pe bătrânul sculptor, ale cărui statui nu reușesc să surprindă figura senină a lui Buddha - semnul păcatelor care îi apasă conștiința, ne spune el. Tot el ne povestește despre un străvechi Sculptor fără nume, a cărui putere a rămas neegalată. Urmele talentului său persistă și astăzi, sub forma unor idoli care radiază o lumină supranaturală. Acești idoli vor servi drept checkpoints, asemenea acelor bonfires din seria Souls, locurile unde jucătorii vor fi respawn-ați după momentele rușinoase de înfrângere. Deși are o explicație mai puțin savantă în joc, perpetua revenire la viață a lui Sekiro e și o trimitere la ciclul karmic budist. Violența atrage violență, iar oamenii care se dedau patimilor sunt sortiți să își ispășească păcatele în viețile viitoare, îndepărtându-se tot mai mult de idealul eliberării în nirvana.

Există un loc special în infernul budist, rezervat celor consumați de furie și de setea de sânge. Aceștia devin shura, spirite demonice prinse în mrejele unui război etern. În mod figurativ, apelativul de shura e aplicat celor care și-au făcut din violența irațională un mod de viață. Fără să intru în detalii spoilerifice, în Sekiro regăsim noțiunea de shura atât la figurat cât și la propriu. Aveți grijă ce cale alegeți să urmați.

În cele din urmă, Sekiro nu este un joc religios sau peste măsură de moralist. Conceptele budiste nu îți sunt vârâte în față, ci completează cu subtilitate un ciclu tematic început în Dark Souls. Deși inițial crea impresia unui scenariu tipic de salvare a lumii, reaprinderea focului primordial din Dark Souls nu făcea decât să perpetueze ciclul suferinței și decăderii. În Sekiro intriga nu mai ține de salvarea lumii, ci de loialitatea față de lordul tău. Aceasta va fi pusă la încercare de către felurite personaje al căror punct comun este aceeași încăpățânare futilă în a-și prelungi existența prin mijloace nenaturale. Fie că intenția lor este bună sau malefică, eforturile lor nu aduc decât și mai multă suferință. Încă o dată, jucătorul va fi agentul care va putea fie să curme acest cerc vicios, fie să se lase prins cu totul în ghearele sale, amplificându-l.

Spirited away?

Înainte de introducerea budismului pe filieră chinezească, japonezii urmau un amalgam de credințe și obiceiuri străvechi, cristalizate mai târziu în religia șintoistă. Este o religie ancestrală, strâns legată de ciclurile și fenomenele naturii, și de onorarea memoriei strămoșilor. De ea se leagă miturile facerii Japoniei și începuturile dinastiei imperiale.

Elementele șinto au o prezență mai subtilă în Sekiro. În contrapartidă cu lumina și claritatea idealizată a lui Buddha, ele potențează o atmosferă de mister străvechi, păgân. Uriașul șarpe alb pe care îl întâlniți în trecătoarea cufundată în cețuri nu este un simplu monstru, ci este de fapt o divinitate a locului. Îi găsiți templul dedicat în preajma castelului Ashina, la capătul unei cărări presărate cu iconicele porți torii.

Aceste torii au o semnificație specială în șintoism - plasate la intrarea în temple, ele separă simbolic tărâmul oamenilor de cel al spiritelor. Motivul ăsta e folosit cu un efect foarte atmosferic în joc, în momentul în care protagonistul ajunge în măruntaiele pământului și descoperă un sinistru torii mâncat de timp, dincolo de care se ițește o genune fără fund. O cotoroanță arată cu degetul dincolo de poartă și bolborosește că acolo e calea spre străvechea Ashina, un loc blestemat a cărui tragedie s-a pierdut în negura timpurilor.

Șintoismul nu se află neapărat în conflict cu budismul - de-a lungul istoriei cele două religii au coexistat în pace, completându-se reciproc și chiar împărțind aceleași lăcașuri de cult. Separarea formală dintre ele a avut loc surprinzător de târziu, în secolul al XIX-lea. Același echilibru se regăsește și în Sekiro - acest păgânism difuz se infiltrează pe nesimțite, fără să copleșească însă tematica generală.

Hic sunt dracones

Aflăm de la început că tânărul lord Kuro poartă în sângele său Moștenirea Dragonului, care-i permite să ofere povara nemuririi celor care îl urmează. Dragonii ocupă un loc însemnat în mitologia japoneză, însă, ca de obicei, lore-ul nu e ușor de deslușit.

Una dintre cele mai cunoscute legende japoneze e cea în care Susanoo - zeul șintoist al furtunilor - o eliberează pe cea care va urma să-i fie soție din ghearele dragonului Orochi. Acesta este descris ca având opt capete, iar corpul său se lungea peste opt dealuri și opt văi. Susanoo l-a îmbătat pe Orochi cu opt vadre de sake distilat de opt ori, apoi i-a tăiat capetele. Când a dat să îi taie coada, i s-a ciobit muchia sabiei. Sub solzii cozii dragonului a găsit legendara sabie Kusanagi, una dintre cele trei relicve imperiale care se mai folosesc și astăzi în ceremonia de încoronare a împăraților Japoniei. Dacă vi se părea curios că pică săbii din cozile dragonilor din Dark Souls, iată de unde venea inspirația.

Orochi nu este singurul dragon policefal din mitologia japoneză. Despre multe lacuri se spunea că sunt sălașul feluritor dragoni locali, care cereau sacrificii umane. O dată cu răspândirea budismului, japonezii au preluat și o parte din concepțiile chinezești despre dragoni, în special reprezentarea vizuală - ființe cu trup alungit, de șarpe, cu patru picioare și, de data asta, cu un singur cap. Sunt însă reprezentați de regulă cu câte trei gheare (spre deosebire de cele patru sau cinci la dragonii chinezești). În budism dragonul este unul dintre cele patru animale divine, și nu e neobișnuit ca, intrând într-un templu japonez, să găsești un dragon fixându-te cu privirea din tavan.

Destul de devreme în joc se insinuează că misteriosul Dragon a venit de undeva din Vest, un loc mitic despre care nu ni se spun mai multe. Cel mai probabil este vorba despre un echivalent fantastic al Chinei. Avem posibilitatea să vizităm și un așa numit tărâm divin în joc, iar câteva dintre elementele arhitecturale prezente aici amintesc de epoca Heian, în care Japonia era încă puternic influențată de cultura chineză.

A trip with the moon

Jocul începe cu operațiunea de salvare a lui Kuro, care este ținut captiv într-un așa numit moon viewing tower. Ce-i asta? Are legătură cu un străvechi obicei japonez, o sărbătoare a primii luni pline răsărite în preajma recoltelor de toamnă. Nobilii obișnuiau să țină petreceri sub clar de lună în care se aduceau roadele sezonului drept ofrandă lunii. Iar ulterior orice lună plină a devenit un pretext bun pentru petreceri rafinate, la care se compun și se recită poezii.

Simpla priveliște a lunii nu este singura care gâdilă spiritele japoneze. Natura este puternic fetișizată în estetica japoneză - de la faimoasele grădini și până la interioarele decorate cu picturi reprezentând ramuri contorsionate de cedri. Când vizitezi un templu japonez te frapează cel mai tare importanța acordată spațiului înconjurător în care este plasat. Fiecare copac, fiecare piatră, fiecare firicel de apă este la locul lui, într-un ansamblu de nonșalanță studiată. Edificiul templului nu înseamnă nimic fără acest cadru.

Cei de la FromSoftware s-au lăsat mânați de acest spirit peisagistic când au creat nivelurile din Sekiro. Naturalețea aceasta atent căutată a dus la crearea unor priveliști cu adevărat deosebite, probabil cele mai frumoase din jocurile lor de până acum. Gameplay-ul care pune accentul pe explorarea pe verticală ne aduce nu de puține ori în fața unor imagini desprinse parcă de pe suluri pictate de un maestru. Deși se bifează numeroase clișee estetice japoneze (arțari înroșiți, castele sub zăpezi…), aceste delicii vizuale nu sunt lipsite de substanță. De exemplu, peisajul superb care înconjoară templul Senpou contrastează puternic cu avertismentul primit înainte să ajungi aici - călugării s-au îndepărtat de la vechile învățături, lăsându-se seduși de iluzia nemuririi. Există ceva foarte putred aici, iar frumusețea nemaivăzută a locului amplifică neliniștea.

Revenind la lună, poate că nu este tocmai întâmplător că Sekiro debutează într-un astfel de cadru nocturn. Duelul de la finalul secvenței de început are loc în condiții foarte asemănătoare cu cel de la finalul lui Bloodborne: un câmp de plante unduindu-se sub lumina spectrală a lunii pline. Poate că citesc prea mult printre rânduri, dar îmi este clar că această similaritate punctează locul lui Sekiro în panoplia de jocuri FromSoftware. Unde se încheie Soulsborne, începe Sekiro. Și, la fel cum protagonistul își pierde brațul în această confruntare și trebuie să reînvețe să lupte, și noi va trebui să lăsăm în urmă ce am învățat în Dark Souls înainte de a pleca în această nouă aventură.

În încheiere

La fel ca jocurile din seria Soulsborne, Sekiro nu este foarte „vorbăreț” - accentul se pune mai mult pe acțiune și gameplay și mai puțin pe secvențe cinematice și lore dumps. Are totuși mai multe de spus decât lasă impresia și mă aștept să văd și pentru el nenumărate video-uri și articole care despică firul în patru despre lumea pe care o creează.

Data viitoare voi vorbi mai mult despre joc și mai puțin despre poveștile din spatele lui, dar cine știe ce revelații îmi rezervă în continuare. ■