Reflux

Ca orice om, mai abuzez și eu din cînd în cînd. Cîteodată abuzez de mîncare, alteori abuzez de beuturică, iar cînd abuzez de beuturică îmi pierd controlul și, cum n-am copii să strig la ei și nici nevastă s-o bat, abuzez din nou de blînda și supusa mîncare. Îmi și închipui, dar întotdeauna după ce abuzul este consumat (neapărat cu sos barbeque), cum tremură păraizărul în frigider știind că iar am plecat la cîrciumă și cînd mă întorc bag cuțitul în el. Și parcă aud interminabilele discuții dintre el și franzela feliată pe care-o țin tot în frigider, să nu stea păraizărul singur cît sunt eu plecat și, Doamne ferește, să expire de atîta dor și singurătate. Franzela ar vrea să plece, dar păraizărul, în ciuda frigului și a spaimei în care trăiește aproximativ șapte zile înainte să îl arunc pentru altul mai tînăr, este genul tradițional cu șuncă și respect pentru obiceiurile străvechi de dinaintea freonului, și de fiecare dată o convinge să mai stea o zi. Că e de datoria ei să fie supusă și mereu proaspătă pentru omul care o pune pe masă, să se gîndească la ăia mici și verzi din oțet care-o să rămînă singuri cu iaurtul și dacă de ei nu-i pasă, măcar să se gîndească la ce se face tînăra margarină fără ea.

Băi, face păraizărul ce face, iar eu găsesc tot timpul franzela în frigider, așteptîndu-mă. Cînd o văd cum stă acolo și tace în lumina becului de trei wați, mă apucă toți dracii, spintec păraizărul în fața ei și o arunc în prăjitorul de pîine, să se învețe minte să mă mai sfideze cu tăcerea, albeața și pufoșenia ei. După care mi se face milă și îi oblojesc arsurile cu puțin ulei de măsline și o las vreo cinci minute singură să jelească păraizărul. Între timp, beau un pahar cu apă, măcar capul să nu mă doară a doua zi. În loc să mă calmez, îmi aduc aminte cum din cauza ei am început să mă gîndesc să mă mut la parter și, ca un turbat mă năpustesc asupra ei și o înghit cu tot cu rămășițele pămîntești ale păraizărului cum și-a înghițit Cronos copiii, în fața televizorului unde rulează pentru a zecea oară serialul sci-fi Farscape, că l-au băgat pe Amazon Prime și vă recomand din tot sufletul să vă uitați și voi la el în timp ce abuzați nocturn de ce-aveți voi prin frigider.

Ideea principală e că abuzul mă obosește, iar cînd sunt obosit am obiceiul să mă culc. Problema e că poziția este foarte importantă în timpul somnului, iar eu aleg de fiecare dată o poziție orizontală care are un efect benefic asupra somnului, dar, din păcate, favorizează refluxul gastric. O vreme l-am privit ca pe o pedeapsă divină pentru relele tratamente aplicate celor mai buni prieteni ai omului, pîinea și păraizărul, și nu am făcut nimic în privința asta. Am ales, ca un Iov mai grăsun cu arsuri pe esofag, să-mi accept pedeapsa și să privesc refluxul gastric ca pe o ocazie perfectă de a învăța o lecție foarte importantă. Între timp, chinuit, pe de-o parte de himerele beuturii și de cealaltă parte de realitatea cruntă a Refluxului, am uitat care e lecția și am apelat la ajutorul Big Pharma pentru a înlătura procesele de conștiință pe care mi le declanșa refluxul gastric. Big Pharma, se știe, e pe făcut profit și distribuit Dicarbocalmul cu țîrîita. Două folii într-o cutie și atît. De parcă puterea divină a Dicarbocalmului poate fi conținută de două folii banale de plastic și aluminiu. Întotdeauna am considerat o nerozie să pui Dicarbocalmul în două folii avînd în vedere cîte a făcut el pentru milioanele de oameni hăituiți de spectrul refluxului gastric. În viziunea mea de om care a scris după dictare ceva comentarii literare la viața lui, o pastilă cu o asemenea încărcătură mistică, purtătoare de simboluri mai vechi decît primele organizări umane de natură farmaceutică, nu poate fi vîndută omenirii decît într-un număr de folii cu un simbolism cel puțin egal cu al ei. Trei sau șapte, mă gîndesc eu, aș înclina spre trei, nu zic de ce, că-mi citește și mama posturile și se supără dacă blasfemiez și o iubesc pe mama, te pup, mamă, nu glumesc.

Ei bine, acum trei zile, după o pauză îndelungată de la abuzurile care erau la ordinea zilei anul trecut, pauză în care nu am mai apelat la înțelepciunea Dicarbocalmului, ci am ales calea cumpătării, Refluxul mi-a amintit de păcatele tinereții și am fost nevoit să plec din nou într-o preumblare nocturnă în căutarea prețiosului Dicarbocalm. L-am găsit la o farmacie non-stop, am întrebat cît e, mi s-a răspuns șaisprezece lei fix, eu mi-am înghițit o rîgîială cu acid și am spus pe un ton amar scump, doamnă, scump, dar ce să fac, plătesc, înghiți-v-ar Hadesul, că de-aia dau milioane pe lună la stat să nu-mi întindă cineva de pomană un Dicarbocalm la nevoie, acceptați card, nu, nu e contactless că-s paranoic, hăhă, dați-mi o cutie și scuzați-mă că am ridicat tonul, nu chemați poliția în puterea nopții că doarme, la revedere și am plecat grăbit să nu se răzgîndească farmacista și să mă dea pe mîna autorităților pentru deranjarea liniștii farmaceutice.

N-am mai așteptat să ajung acasă, ci am deschis cutia pe drum și, cu lacrămi în ochi, aproape am căzut în genunchi sub un stîlp de iluminat public, convins că sunt părtaș la o minune.

În cutia parcă mai voluminoasă decît mi-o aduceam eu aminte, sălășluiau 30 de comprimate masticabile aranjate regulamentar în trei folii de plastic și aluminiu. Trei! ■