Commandos 3: Destination Berlin

Sunt mare fan Commandos. Pe primul l-am jucat întâia oară în sesiuni scurte și intense, cât timp apucam la calculator când lua maică-mea o pauză de masă sau somn de la scrierea doctoratului, iar ultima oară cu un prieten acum două toamne, câte „o viață” fiecare, în ceea ce a fost practic o izolare voită de o săptămână jumătate. Al doilea a fost o mare bucurie pentru mine, îmbogățind genul (relativ ocolit de producători) cu o complexitate pe alocuri dezarmantă în aproape fiecare aspect tactic al gameplay-ului. Sunt două dintre jocurile mele favorite ale tuturor timpurilor, chiar dacă în drafturile precedente¹ n-am prea apucat să le acord atenție.

Apariția 3-ului într-un timp atât de scurt față de precedentul și oarecum pe șest ar fi trebuit să mă pună oarecum în gardă. În primul rând, anvergura produsului ca atare e mai degrabă una de add-on decât de continuare, avem de fapt 3 misiuni (probabil hărți care au căzut într-un anumit stadiu de dezvoltare al Men of Courage), „sparte” în mai multe stadii/obiective pentru a da impresia mai multor scenarii. Față de cele 10 scenarii extrem de bogate (cu obiective multiple, căi de acces/trasee alternative, etc.) din Commandos 2, fiecare având posibilitatea parcurgerii unei misiuni-bonus, extrem de dinamice și insolite la rândul lor, impresia despre terțul Commandos este una de încropeală și dezinteres.

În al doilea rând, mare parte a farmecului acestui gen de jocuri constă într-o abordare tactic(oas)ă. Încerc o plăcere fabuloasă atunci când analizez în tihnă harta, memorând rutele paznicilor și identificând eventualele breșe din brodajul lor complicat, cântărind exact unde și cum să încerc să bruiez barajul lor, făcând scenarii în mintea mea despre potențialele abordări și aproximându-le șansele de reușită etc. În toată această vreme, te lași scufundat în estetica jocului (marțială și cu puternice tușe de parfum local în Commandos 2), ceea ce provoacă o delicioasă senzație de leneș debut al unei partide de șah, cu un film de război de epoca în fundal, pe un televizor Nei cu contrastul la maxim.

Or acest caracter „așezat”, „bătrânesc”, al spiritului RTT este fundamental năruit de Commandos 3 prin introducerea unor secțiuni și caracteristici care promovează acțiunea și situațiile dinamice. Predecesorul lui făcuse câțiva pași în atare direcție, dar se oprise la timp, reușind să ofere niscaiva varietate, nu să compromită însăși esența genului. Dimpotrivă, în 3 sunt făcuți nu pași, ci salturi către un mediu de joc cât mai aglomerat și dramatic, inserandu-se scene de luptă în derulare în pac-pac-ul cărora trebuie să te implici dintr-o perspectiva de action-game generic (în contrast cu superbul asalt al castelului din Shadow Tactics: Blades of the Shogun, de exemplu), trupe al căror flux pe hartă este continuu (un fel de respawn ca în Call of Duty, care anulează complet plăcerea de a curăța unele porțiuni de hartă unde să te poți simți într-o relativă siguranță), posibilitatea de a ordona personajelor tale să execute foc automat asupra inamicilor într-un areal anume, etc.

De fapt, avem de-a face cu o înțelegere greșită și o aplicare eronată a conceptului de realism, una care nu aduce niciun beneficiu jocului în sine. Sigur că războiul în realitate este dezordonat și periculos, dar într-un Commandos nu vreau să mă simt ca în război, depășit și agasat continuu de evenimente. Echilibrul fin al regulilor jocului este dat peste cap de această căutare absurdă a „realismului”, experiență tactică transformându-se într-una chipurile viscerală. Vax. Tendința către acțiune nu se oprește aici, contaminează și distruge repartizarea din considerente tactice a abilităților specifice fiecărui personaj. Acum toată lumea poate folosi aproape orice armă, arunca grenade sau face alte acțiuni în trecut limitate la un singur personaj. Perfect realist, dar asta dinamitează însăși rațiunea de a fi a personajelor specializate. O democratizare a abilităților care surpă identitatea tactică a jocului.

De prea multe ori ajungi în Commandos 3 să te simți ca și cum ai fi o rotiță oarecare într-un conflict de proporții uriașe, nu acea unitate de elită care acționează cu supra-plus de clasă și pricepere. De prea multe ori totul degenerează în Commandos 3 în conflict deschis de prost-gust în detrimentul abordărilor stealth sau de o finețe tactică superioară. Jocul miroase a încercare fușerită de a atrage niște contingente de cumpărători obișnuiți cu gratificarea unei acțiuni furibunde în locul satisfacțiilor de nivel tactic ale precedentelor. Și poate că toate astea ar mai fi cum ar mai fi. Dar palma supremă dată oricărei noțiuni de respect față de jucător este decizia (inexplicabilă și incalificabilă) de a elimina mare parte din scurtăturile de pe tastatură. Oricine a încercat un RTT la modul serios știe că, de la un punct încolo, folosirea lor devine obligatorie pentru efectuarea unor acțiuni complexe într-un timp limitat. Pyro Studios, cu atâta car de experiență în spatele lor, suferă însă de o bruscă amnezie. Care probabil i-a călăuzit și către Commandos 4. Cei ce nu știu cu ce se mănâncă acela, căutați, va rog, acel trist sfârșit de serie. ■