Vă rugăm să ne scuzați

Acum cîteva zile, în timp ce așteptam în gara Bartolomeu, sub un soare absolut ucigaș, trenul Regio care urma să mă ducă 30 de kilometri mai încolo cu o întîrziere de aproximativ 60 de minute vă rugăm să ne scuzați, am avut o scurtă dar intensă vedenie, însoțită de un scurt dar intens leșin, pe principiul sănătos că lucruri bune se întîmplă celor care așteaptă în soare… Anyhow, nu știu dacă a fost de la căldură, sau poate că așteptarea îndelungată m-a sfințit și am căpătat darul profeției, dar cred că am văzut în viitor. Și nu în viitorul apropiat în care Claudiu se va împiedica de un scaun și va vărsa aproximativ 10ml de votcă Săniuța pe o față de masă cadrilată, ci cu mult mai încolo, cînd pata de votcă dispăruse cu tot cu fața de masă în negura istoriei, iar scaunul de care urma să se împiedice Claudiu era cel mai vechi și vizitat exponat din Muzeul Satului de pe Titan.

Nălucire diavolească sau vis profetic, nu mai contează, important e că am călătorit cu mintea în viitor spre anul 2400. Fiindcă am o minte de producție autohtonă, iar de la căldură i se dilataseră puțin șinele, am ajuns în viitor cu vreo 35 de ani întîrziere. Așadar, ceea ce ar fi trebuit să fie iarna lui 2400, cînd sunt sigur că se va întîmpla ceva nasol, dar n-am apucat să văd ce, a devenit vara lui 2435, 21 august mai exact. Soarele dogorea, iar în gara Bartolomeu tocmai se inaugura primul teleportor din România pe ruta Bartolomeu – Ghimbav - Codlea. Era un teleportor vernil, primit din Germania, ușor hodorogit, cu o pată de rugină care semăna suspect de tare cu Australia, cu două perdeluțe soioase și un geam crăpat, de pe care cineva încercase, fără succes însă, să dezlipească abțibildul pe care scria “Bitte Müll nicht aus dem Fenster werfen”. În jurul lui, o grămadă de gură cască. Lîngă terasa unde Claudiu tocmai își termina Fernetul, o fanfară falsa îngrozitor un mix de Deșteaptă-te Române, Marșul Imperial și Siberiada lui Artemiev. M-am îndreptat în fugă către casa de bilete, și nu pentru că în vedeniile mele aș fi un cetățean cinstit care merge doar pe trotuar, trece doar pe verde, nu semnează nimic și nu circulă fără bilet nici măcar pe teleportoarele Regio, ci mai mult pentru a scăpa de zgomotul infernal care se întețise atunci cînd Claudiu, aflat la al zecelea Fernet, a încurcat versurile și a început să urle din toți rărunchii lîngă fanfară “Trei culori cunosc pe lume”.

Ajuns la ghișeu, am scos din buzunar o bancnotă de 1000 de credite, nu cea obișnuită, ci ediția aniversară cu holograma lui Iliescu care-ți face șmecherește cu ochiul dacă o pui la lumină, și i-am înmînat-o vînzătoarei. Holograma cu părul alb din spatele gemulețului murdar s-a scuzat și mi-a spus că nu mai sunt locuri, dar pot să-mi iau bilet în picioare dacă vreau. După ce i-am confirmat că nu am neapărat nevoie de loc, a început să tasteze cu un singur deget datele mele personale din viitor, pentru a le introduce în sistemul informatic inaugurat în 2432. Zece minute mai tîrziu, cînd imprimanta matriceală cu comandă vocală reușise cu mare trudă să printeze biletul fără loc, mă deplasam zîmbind către linia trei, de unde urma să fiu teleportat la Codlea. Mi-am așteptat cumințel rîndul și, cînd clipa cea binecuvîntată a sosit, cu ajutorul controlorului am reușit să deschid ușa teleportorului. Un clarinetist din fanfară s-a speriat atît de tare de scîrțîitul ușii, încît a tras disperat aer în piept și a înghițit muștiucul clarinetului. Am profitat de secunda de liniște cînd colegii lui încercau să-i aplice care mai de care un Heimlich sănătos, am sărit în teleportor și am trîntit ușa după mine. Înăuntru mirosea ușor a urină și a fum de țigară, semn că cineva n-avusese răbdare o nanosecundă pînă la Ghimbav, unde era o pauză de teleportare pentru fumat, și a fumat înăuntru. Înjurîndu-l în gînd pe nesimțit, m-am uitat pe geamul crăpat și, ca prin ceață, am mai apucat să văd cum impiegatul robotic ridica paletuța verde și pe Claudiu cum îmi făcea cu mîna de pe terasă. În acel moment, totul s-a făcut negru în jurul meu și m-am trezit în 2017 cu o bere în mînă, lîngă Claudiu, care îmi povestea ceva de cele două nepoțele ale lui care îl iubesc ca pe ochii din cap și se bucură cînd îl văd.

Între timp, în gara Codlea a anului 2435, vocea caldă a impiegatului robotic mîngîia plăcut urechile celor strînși pe peron să mă vadă teleportat și, eventual, să prindă un loc și ei spre Bartolomeu: “Avesalom Pistilnicul, din direcția Bartolomeu în direcția Codlea, va avea o întîrziere de aproximativ 70 de minute. Vă rugăm feriți linia, mergeți acasă, strîngeți-vă lucrurile și îndepărtați-vă cît mai mult de Codlea, căci s-ar putea recompune greșit la sosire, iar localitatea va fi iradiată pe o rază de 30 de kilometri. Vă rugăm să ne scuzați.” ■