Prin clasa a treia sau a patra, e o amintire pe care-am încercat să o suprim până acum câteva zile, m-au bântuit expresiile frumoase.
Aveam un caiet plin, din care îndrăcitele evadau în fiecare noapte și-mi făceau viața un adevărat iad. Ca niște stafii, dănțuiau sălbatic în jurul biroului, își zornăiau virgulele lângă pat, aruncau cu puncte de suspensie prin casă și, câteodată, le vedeam spânzurate de lustră cu un semn de întrebare al cărui punct sinistru, cu ochii larg holbați, scotea o limbă vânătă și umflată la mine și-mi șoptea cu o voce gâjâită, de strigoi tebecist, ceva despre copaci de zahăr, candelabre cerești, lințoliu alb peste dracu să vă ia și alte potlogării sinistre pe care speram să nu le mai aud în viața mea. ...
