Ambiție. Dacă ar fi să folosesc un singur cuvânt ca să descriu Cyberpunk 2077, acela ar fi „ambiție”. Sunt extraordinar de rare jocurile care se chinuie atât de tare să ajungă la lună. Dar dacă aș putea să folosesc două cuvinte, acelea ar fi „ambiție prostească”. Ce e Cyberpunk 2077 de fapt? Poate fi descris ca un fenomen, un val de hype ajuns în topul produselor media contemporane care au generat cele mai mari așteptări, un Avengers: Infinity War al jocurilor video. Iar din perspectiva asta Cyberpunk 2077 a fost un succes — nu cred că există suflet de om care să aibă chiar și tangențial legătură cu gamingul și care să nu fi auzit de, vorbit de sau jucat jocul ăsta.

Despre King’s Bounty II v-am mai povestit acum vreo doi ani, când am avut ocazia să joc o versiune alpha la Gamescom. Dacă vă mai amintiți, nu rămăsesem cu o impresie prea bună - build-ul neșlefuit și schimbările radicale de gameplay și direcția artistică mă dezamăgiseră puțin. Am pornit însă cu un sâmbure de curiozitate și optimism prudent copia de preview primită acum câteva săptămâni.

Se întâmplă destul de rar să-mi achiziționez un joc în ziua de lansare și chiar mai rar să-l iau în orb fără a ști vreun aspect considerabil despre el. Backbone a zăcut câteva luni în wishlist, încă de dinainte să se concretizeze în altceva mai mult de câteva cadre spilcuite care promiteau un noir-adventure cu animale antropomorfe. Așadar, în preziua lansării m-am hotărât să-i încerc prologul, ca neștiința să nu-mi fie completă, iar după numai câteva minute l-am părăsit pentru a nu-mi strica experiența viitoare cu promisiunea că-l voi cumpăra fără preget. ...

Există o poveste bine cunoscută în mitologia greacă, mai exact mitul lui Icar și a ascensiunii acestuia până la soare. În aroganța sa specifică fie vârstei, fie a omului în general, Icar a crezut că se poate apropia de soare. Bineînțeles, această credință s-a topit odată cu aripile sale de ceară, iar ce a urmat după a fost doar prăbușirea în întuneric. Sigur, există interpretări peste interpretări ale acestui mit, dar ce se întâmplă atunci când propriile noastre minți devin labirinturi ale regretului și pierderii iar aripile nu sunt nimic mai mult decât bule de săpun în briza unei seri de vară?

Care este prima voastră amintire legată de jocurile video? Orice amintire, fie că e vorba de împușcat rațe pe televizorul vechi din sufragerie (care avea de obicei un milieu pe el), fie că e vorba de jucat Disney’s Hercules pe butoanele cu săgeți ale tastaturii sau de Cluedo, jocul original cu detectivi pe PC. În cazul meu e tot jocul cu rațele, pentru că făcuse tatăl meu rost de ceva nintendo knock-off, dar vă jur că m-am jucat și Cluedo din ‘98 mai târziu, pe primul meu calculator cu, evident, Windows ‘98. ...

Probabil că mulți dintre noi ne-am închipuit în copilărie tot felul de aventuri în necunoscut, înfruntând pericole de tot felul înarmați doar cu recuzită încropită din ce jucării sau obiecte casnice aveam la îndemână. Nu era nevoie de mult pentru a ne aprinde fanteziile și a ne transpune în adâncul pământului sau în spațiu. Outer Wilds recreează în mod miraculos acea magie a copilăriei în lumea adulților, o aventură ancorată în știință, dar plină de necunoscut, care ne cheamă să-l cucerim.