Review

Luna august e o lună ciudată pentru jocuri, așa cum e și pentru oameni. August e ca un gard vechi de piatră - ne așezăm pe el vacanțele „dintre ani”, școlari sau bisericești; ne întindem peste el și amânările, și visele, numai de s-ar coace singure spre cules. August e ca un „plin al verii”, dar e și sfârșitul ei totodată, în care soarele, deși mai nemilos că oricând, înclină zilele deja din firmament, scurtându-le spre echinocțiu. Presărat cu sărbători, pregătiri și pauze mai mult sau mai puțin liturgice, luna August e un festival de atmosfere variate, un carusel ce alternează paroxismul aventurier al verii cu adâncimile tihnei tomnatice. ...

Aidoma episcopului Melchiade, exhumat de credincioși, îmbăiat în miruri și împodobit în mătăsuri și aur pentru a fi purtat în procesiuni, astfel și cei de la The Game Kitchen au procedat cu moștenirea cultural-religioasă a Peninsulei Iberice când au creat lumea Cvstodiei. Cunoscuți pentru cele două jocuri The Last Door, TGK prin Blasphemous s-au îndepărtat teribil de ceea ce știau. Saltul de la point and click adventure cu pixeli uriași la un action-adventure cu valențe de metroidvania și mici elemente souls-like este în sine o încercare temerară ce merită admirație. ...

Inscryption se prezintă ca un „deckbuilding roguelike”, dezvoltat de Daniel Mullins, cel care a mai făcut în trecut Pony Island și The Hex, ceea ce m-a făcut să vreau să-l joc fără să mai fie nevoie să știu nimic altceva despre joc, cu toate că de obicei evit orice joc pe care scrie CCG. Și n-am fost dezamăgit.

Ambiție. Dacă ar fi să folosesc un singur cuvânt ca să descriu Cyberpunk 2077, acela ar fi „ambiție”. Sunt extraordinar de rare jocurile care se chinuie atât de tare să ajungă la lună. Dar dacă aș putea să folosesc două cuvinte, acelea ar fi „ambiție prostească”. Ce e Cyberpunk 2077 de fapt? Poate fi descris ca un fenomen, un val de hype ajuns în topul produselor media contemporane care au generat cele mai mari așteptări, un Avengers: Infinity War al jocurilor video. Iar din perspectiva asta Cyberpunk 2077 a fost un succes — nu cred că există suflet de om care să aibă chiar și tangențial legătură cu gamingul și care să nu fi auzit de, vorbit de sau jucat jocul ăsta.

Se întâmplă destul de rar să-mi achiziționez un joc în ziua de lansare și chiar mai rar să-l iau în orb fără a ști vreun aspect considerabil despre el. Backbone a zăcut câteva luni în wishlist, încă de dinainte să se concretizeze în altceva mai mult de câteva cadre spilcuite care promiteau un noir-adventure cu animale antropomorfe. Așadar, în preziua lansării m-am hotărât să-i încerc prologul, ca neștiința să nu-mi fie completă, iar după numai câteva minute l-am părăsit pentru a nu-mi strica experiența viitoare cu promisiunea că-l voi cumpăra fără preget. ...

Există o poveste bine cunoscută în mitologia greacă, mai exact mitul lui Icar și a ascensiunii acestuia până la soare. În aroganța sa specifică fie vârstei, fie a omului în general, Icar a crezut că se poate apropia de soare. Bineînțeles, această credință s-a topit odată cu aripile sale de ceară, iar ce a urmat după a fost doar prăbușirea în întuneric. Sigur, există interpretări peste interpretări ale acestui mit, dar ce se întâmplă atunci când propriile noastre minți devin labirinturi ale regretului și pierderii iar aripile nu sunt nimic mai mult decât bule de săpun în briza unei seri de vară?

În 1992 Ascaron Entertainment scotea pe piață The Patrician, un simulator economic plasat în perioada și jurisdicția ligii hanseatice… pe care nu am avut plăcerea să-l joc. Așadar o să trecem pe repede-înainte până în 2000 când Patrician II și-a făcut simțită prezenta. În Germania jocul a avut un succes notabil, astfel devenind relativ cunoscut și prin restul Europei. Toate aceste informații oferă context dar sunt neimportante și doar o formalitate de care mă achit, pentru că Patrician II este unul dintre jocurile cele mai dragi mie, în care am investit probabil peste o mie de ore și care încă mai reprezintă, alături de Transport Tycoon Deluxe, un punct de referință al genului. ...

Bretonnia este o facțiune încropită parcă pe genunchi dintr-un amalgam de legende Arthuriene, istorii medievale și melancolii provensale tratate într-o manieră care sfîrșește prin a părea drept parodie involuntară. În cazul lui TW:WH, facțiunea nici nu a fost gata pentru lansarea originală și a sosit mai tîrziu sub forma unui supliment gratuit în așa numita Old World Edition

The Girl of Glass este un titlu de care am auzit abia recent, după ce am citit review-ul de pe Adventure Gamers, și care m-a cucerit cu stilul vizual, adică ce am văzut prin poze. Mai multe despre el nu știam, dar când am intrat în meniul acompaniat de un pian nostalgic am știut că am ceva special în față.

Puțini și mohorîți, piticii au o tendință susținută spre auto-izolare. Baricadați sub munți și preocupați aproape exclusiv cu supraviețuirea fortăreței de care aparțin, privesc mai mereu cu suspiciune chiar și spre vechi prieteni, fie ei scurți sau mai înalți decît permite rînduiala cinstită. Dincolo de buna chivernisire a bogățiilor muntelui, trei lucruri sunt de importanță supremă pentru orice pitic onest: berea, barba și onoarea.

Ai crede că după decenii de jucat jocuri pe calculator ai fi jucat de toate, dar cu cât joci mai multe cu atât îți dai seama cât de multe mai ai de jucat. Faptul că România, că restul zonei balcanice, din rațiuni pur politice legate de securi și ciocane, a fost „scutită” de influența Nintendo și Sony nu e ceva nou. A fost „scutită” de Dreamcast-uri, de SEGA Genesis, NES-uri și aproape și de prima serie de Playstation-uri, cu toate jocurile care face lumea vestică, dar și depărtat-estică, să cadă în genunchi de nostalgie. ...