Seria We Were Here
Avea Mark Twain o vorbă, „nu există o metodă mai bună să-ți dai seama dacă îți place sau displace cineva decât să călătorești cu acea persoană”. Ei bine, Mark Twain e învechit și oricum de fapt el și-a pierdut prietenii prin investiții defectuoase. Pentru oamenii prezentului care vor alternative moderne și mai distractive, cea mai bună metodă să-ți dai seama dacă trebuie să pui punct căsniciei cu soția, sau prieteniei cu amicul tău de o viață, este să joci cu ei seria We Were Here.
WWH e o trilogie care te pune pe ține și încă o persoană în situația de a rezolva varii puzzle-uri într-un mod cooperativ folosind magia prieteniei. Mă rog, mai exact cea a comunicației eficiente, exacte, ideal și rapide, între doi oameni. (Poți încerca și cu câinele sau pisica, dar sunt sceptic în privința rezultatelor, dacă nu ești cumva doctor veterinar și te cheamă Dolittle.) Seria WWH începe cu originalul We Were Here, disponibil gratis pe Steam, sequel-ul We Were Here Too și mastodontul care momentan punctează treiul din trilogie, We Were Here Together.
Toate jocurile din serie au același schelet de gameplay: fiecare controlează un mic eschimos (și nu mă întrebați de ce sunt eschimoși) care se perindă, separat, prin diverse castele pseudo-medievale, lifturi de lemn și caverne, toate pline cu simboluri ciudate care trebuie explicate și puse în ordine, obiecte care trebuie rearanjate, cuburi care trebuie rotite și mecanisme care trebuie descifrate… împreună.
Toate puzzle-urile necesită comunicare vocală, jocurile oferind un sistem integrat de voice chat printr-un un set de walkie-talkies care ajung să devină simbolice pentru serie. Deși simulează chiar și limitările unei stații radio, numai un singur jucător putând vorbi în același timp pe canal — lucru care poate afecta anumite puzzle-uri cu limită de timp — eu personal recomand un voice chat separat de joc, fiindcă taie din oboseala de a lucra cu push-to-talk-ul non stop de pe clickul dreapta al șoarecelui. Și pentru un joc în care o să vorbiți extraordinar de mult, ore întregi la rând, cu informații foarte specifice și repetate, poate deveni frustrant.
Dar totuși ce e fun la toată treaba asta? Deși a-ți pune creierul la contribuție și a rezolva un puzzle e interesant și distractiv în sine (Dumnezeu știe că lumea face chiar și Sudoku de amuzament), poți să faci asta în o grămadă de point-and-click adventures fără să fie nevoie să implici o altă persoană. Dar jucăm WWH ca să îl auzi pe un prieten cum îți descrie un simbol drept „un cap de penis cu urechi de câine”, cum țipă panicat că o să îl mănânce ceva umbră neagră dacă nu te grăbești să înțelegi ce vrea el să zică cu acel „urechi de câine” (că penis ai înțeles). Iar apoi bucuria de a auzi efectul sonor că ați rezolvat puzzle-ul din cameră și că puteți merge mai departe, după ce îți dai seama că de fapt el se referea la urechi de câine clăpăuge, ca la un labrador, nu drepte ca la un câine lup… ăla era alt simbol cu totul!
Primul joc din serie, We Were Here, e o introducere perfectă, fiind și cel mai scurt și cel mai (relativ) simplu din serie, dar în principal datorită faptului că e gratis pe Steam, și gratis e totuși gratis. În funcție de cine vă este partener, aveți ocazia, în aproximativ două ore, să asumați fie rolul exploratorului eschimos, fie cel al bibliotecarului eschimos. Comunicând cu spor, bibliotecarul, folosindu-se de camera lui plină de obiecte și cărți cu care eventual va trebui să interacționeze, va ghida exploratorul pentru a efectua diverse combinații și manevre și a-l ajuta să înțeleagă ce are în față ca să poată progresa. Jocul e relativ asimetric din perspectiva asta, unul explică ce vede — simboluri, piese de șah și altele — și celălalt încearcă să găsească materialele necesare ca să poată prelucra și să dea un răspuns pe care primul să îl pună în practică. Întotdeauna fiecare va lucra cu informații parțiale și nu există situație care se poate rezolva cu un jucător făcând singur ceva de capul lui. Totuși, la nivel de puzzle-uri efective, jocul e relativ slăbuț, majoritatea fiind mai degrabă doar exerciții de comunicare decât ceva ce chiar necesită materie cenușie.
Lucru care se rezolvă în al doilea titlu din serie, We Were Here Too. Dispare sistemul de joc asimetric — acum ambii jucători trebuind să lucreze la puzzle-uri și să umble prin niveluri în același timp. Și avem și mult mai multe momente cu limită de timp, în care rapiditatea în comunicare face diferența între a muri oribil căzând în lavă și a muri oribil înghețat. Ceea ce nu e foarte deranjant, pentru că există checkpoint-uri foarte dese, iar moartea are mai degrabă un efect dramatic decât altceva. Acest al doilea titlu din serie va necesita o perioadă de timp aproape dublă față de primul și e mult mai antrenant, și cu puțin mai multă atenție dată poveștii, chit că e doar cât să dea cu niște ketchup de context peste ceea ce facem noi acolo. Avem și un sistem de obiective opționale care pot colora un pic finalul jocului, dar nimic care să merite mai mult decât exact propoziția asta.
Al treilea joc din serie, We Were Here Together, e și cel mai masiv din toate punctele de vedere. Jocul se duce la aproape șase-șapte ore, cu o cantitate și densitate terifiantă de puzzle-uri și de elemente dificile de comunicare. Ca termen de comparație, o singură cameră dintr-un singur capitol a avut mai multe elemente de discuție și probleme de rezolvat decât tot primul joc. Eu și amicul cu care le-am jucat ne-am văzut nevoiți să luăm pauze mult mai dese între sesiuni de joc, și uneori chiar ne-am trezit blocați la unul sau două puzzle-uri din cauza dificultății. Nu ajută nici faptul că nu prea sunt momente de respiro între ele, iar cele câteva cutscenes nu adaugă suficientă umplutură pentru a face puzzle-urile mai ușor de consumat; de la un anumit moment încolo chiar vine puzzle peste puzzle peste puzzle, și cel mai important, uneori chiar comunicarea devine secundară rezolvării problemei în sine. Totuși, asta nu-l face un joc prost, dar nu l-aș recomanda ca primul joc de jucat din serie, deși e cel mai nou.
Seria are unele elemente comune din punct de vedere al designului și al modului în care au fost gândite puzzle-urile, dar, pentru a nu face experiența mai greoaie și dificilă decât trebuie, vă recomand să luați jocurile la rând. Măcar aveți șansa să vă dați seama dacă chiar va place genul ăsta de jocuri, iar dacă nevasta vă părăsește după o oră de joc împreună, măcar să nu fi și plătit privilegiul asta. Mai e de menționat că, în afară de a schimba rolurile/personajele (lucru pe care îl puteți face în orice capitol deblocat), jocurile nu sunt deloc rejucabile. Nu pot să mă gândesc decât la un singur puzzle care își schimbă aleator soluția, altfel, odată ce știi soluțiile (și mai ales și de partea cealaltă), jocul aproape nu mai are sens. Cel mult dacă se schimba partenerul de joc, dar chiar și atunci, recomand câteva luni de pauză ca să mai uitați din soluții și moduri de rezolvare.
De grafică și sunet nu pomenesc nimic că nu e nimic de pomenit, nu arată deloc spectaculos sau interesant și merg și pe cel mai „Black Friday” laptop cu video integrat. Dar nu contează, căci elementele acestea sunt complet ignorabile raportat la scopul jocului, acela de a pune două persoane în bocancii unor concurenți la The Amazing Race și să ajungă să se urască pentru că sunt atât de incapabili să comunice. Sau, cine știe, vă dați seama că de fapt tu și amicul tău de o viață aveți chiar mai multe în comun decât v-ați fi așteptat și porniți un bromance legendar.
Cu plăcere. ■