Color Out Of Space

Un individ cu caracterul destul de neplăcut, care și-a petrecut scurta viață în Noua Anglie, într-o stare de sărăcie lucie și nebăgat în seamă dincolo de un cerc restrîns de entuziaști, a cărui creație nu a depășit în vremea sa coloanele gazetei de perete, este probabil cel mai influent autor al științifico-fantasticului macabru. La aproape un secol de la debutul său literar, opera lui H.P. Lovecraft nu este uitată în pulberea istoriei. Este chiar mai actuală ca niciodată, manifestîndu-se în forme noi permise de dezvoltarea tehnologică și viteza tot mai mare de transmitere a informației; fie că vorbim de literatură, muzică, filme sau jocuri video. Asta se datorează faptului că nimeni nu a reușit să-l înlănțuiască pe Cthulhu. Nu există o licență asupra drepturilor de autor sau vreun drept de proprietate intelectuală asupra respectivelor materiale. Oricine este liber să meargă la sursă și să-și elibereze avîntul creator. Mai important, imaginația lui Lovecraft a fost cu cel puțin un secol înaintea vremurilor sale, ramificîndu-se în perioada în care știința se îndrepta spre o dublă revoluție, una la scară cosmică, cealaltă la nivel atomic. În parcursul științei există și intervale de sedimentare, în care au loc simplificări și restructurări ale conceptelor fundamentale, fiind necesare uneori decenii sau secole pentru a face un pas hotărît în direcția unei înțelegeri mai profunde. Astfel, abia în lumina cunoștințelor de astăzi putem sonda adîncuri visate de un scriitor insular al veacului trecut, ce și-a ratat cariera în astronomie din cauza unui examen de matematică.

Există în esență două mari curente ale macabrului literar. Înaintea lui Lovecraft este cel de natură antropocentrică și umanistă, ce explorează temele fundamentale care ne guvernează viețile: dragostea și moartea. Post-Lovecraft asistăm la apariția unui curent cosmocentric și nihilist, în care omenirea este redusă la un accident fragil ce numai prin noroc chior nu este spulberat de forțe pe cît de implacabile și indiscernabile, pe atît de indiferente față de existența noastră. The Colour Out of Space, publicată în 1927, relatează evenimentele petrecute într-o comunitate rurală la sfîrșit de secol XIX, în urma manifestării unui fenomen cosmic atît de bizar încît numai umbre ale acestuia își fac loc în sferele percepției umane. În același timp, natura sa este atît de străină încît are capacitatea de a tulbura realitatea cel puțin în acele aspecte care sunt la îndemîna simțurilor. Este poate cea mai terifiantă abordare a genului, cea unde amenințarea sau necunoscutul nu îmbracă o formă măcar vag asociabilă unei identități ce poate fi cumva personificată (fie în chip uman, luciferic sau monstruos), ci este redusă la cea mai primitivă manifestare a sa: un fenomen pînă la urmă natural, dar atît de extraterestru încît capătă pentru omul modern aceleași dimensiuni mistice pe care le aveau cîndva fulgerele pentru omul preistoric. Asta nu face decît să adauge la dificultatea deja inerentă adaptării lui Lovecraft la formatul cinematografic.

Într-adevăr, operele lui Lovecraft sunt notorii pentru dificultatea transpunerii în alte medii și există surprinzător de puține filme care fac cinste surselor originale. O vină s-ar putea imputa chiar materialului primar, anume presupusa calitate îndoielnică a scriiturii lovecraftiene. E drept, stilul lui Lovecraft frizează uneori un manierism dificil de digerat pentru sensibilitățile moderne, dar proza purpurie a fost rareori un impediment pentru adaptări reușite, dovadă stînd numeroasele filme (științifico-)fantastice care nu se bazează tocmai pe proze elevate. De vină e mai degrabă modul în care Lovecraft își structurează narațiunea, de multe ori incompatibil cu șabloanele cinematografiei uzuale. Într-o povestire lovecraftiană tipică narațiunea e o linie simplă de la A la B, de la mister la Oroare. O dată revelată, Oroarea, prin dimensiunile și implicațiile ei cosmice, reduce acțiunea la o viermuială sortită eșecului. Finalurile fericite sunt cvasi-inexistente, iar răsturnările de situație sunt din rău în inimaginabil de rău. Lovecraft nu păstrează prea multă simpatie pentru personajele sale - cine reușește să scape viu rămîne mai mereu cu sufletul și mințile făcute zdrențe. Nu-i de mirare că nu sunt neapărat roluri cu care un actor să-și dorească să fie identificat. Dincolo de asta, Lovecraft își etalează frecvent abilitatea (sau handicapul, depinde cum privim) de a descrie fără să descrie, reușind să aducă imaginația cititorului pe marginea abisului dar lăsîndu-i acestuia alegerea de a privi peste. E un lucru greu de reprodus într-un mediu atît de încărcat cu informație vizuală. Desigur, în cazul lui The Colour Out Of Space este întîmpinată o dificultate suplimentară chiar din titlu, căci Culoarea, elementul central al narativei, are sensul uzual al cuvîntului numai prin analogie și abuz de limbaj. Am fost astfel ușor uimiți să aflăm că pînă la filmul de față au mai avut loc de-a lungul deceniilor numeroase încercări de reprezentare pe marele ecran.

Una dintre primele ecranizări, dacă nu chiar prima interpretare directă, a apărut în 1965 și poartă numele plin de imaginație Die, Monster, Die! Ce să zicem, e întru totul sugestiv pentru subtilitatea cu care filmul tratează temele lovecraftiene. Încă din primele zece minute e clar că avem de-a face cu o ciorbiță reîncălzită de clișee horror – acțiunea din nuveleta lui Lovecraft se mută într-un conac al unei familii scăpătate, bîntuite de un blestem. Nu lipsesc personajele feminine cu chipuri ascunse după voaluri negre, cinele la lumina sfeșnicelor, sub tabloul cu strămoșul încruntat, majordomul dubios și un stăpîn al casei împovărat de tenebre (interpretat aici de Boris Karloff, unul dintre ultimele roluri din cariera sa). Totul indica mai degrabă o adaptare proastă după E.A. Poe, pînă ce protagonistul pătrunde în sera conacului, unde descoperă Oroarea. Chiar și așa, producătorii vremii se pare că s-au temut că publicul nu ar rezona la ideea Culorii, așa că aceasta e omisă complet (dincolo de un omagiu în nuanțele unui generic iridescent și disonant). În schimb, momentul Ororii e acompaniat de cîteva observații instructiv-educative despre uraniu și radioactivitate, un subiect încă senzațional în anii ’60. În actul final al filmului vine și revelația. Tot colajul ăsta de clișee contrastante doar pregătește terenul pentru ca moș Karloff să mai facă încă o dată rolul pe care îl știa cel mai bine, de momîie periculoasă: Imhotep, Frankenstein, iar acum blestemul radiativ.

După acest experiment semi-eșuat, nuveleta lui Lovecraft a ajuns la sertar, unde a și rămas preț de douăzeci de ani, pînă cînd un producător s-a gîndit că n-are rost să-l remunereze pe Stephen King pentru încă un castron de serie B. Așa s-a născut The Curse, cu un puber Will Wheaton în rolul principal. De data asta filmul urmează ceva mai bine firul poveștii, dar încă discutăm de o diluare a esenței lovecraftiene în favoarea unui nou set de clișee. Elementul central, inexplicabila și indescriptibila Culoare, este absent și aici, lăsînd loc unui convențional horror optzecist, cu măști prostetice schimonosite și zemuri scîrboase. Este de remarcat însă latura sa de „film cu mesaj” – fără să fie peste măsură de moralist evocă un întreg spectru de atitudini, de la anti-creștinism-pocăit pînă la ecologism și anticorupție. De remarcat totodată că niciunul dintre aceste filme nu are curajul de a îmbrățișa abordarea lui Lovecraft relativ la personaje. Ambele au parte de eroi cu o evoluție pozitivă, față de care publicul să poată rezona.

Alte două decenii mai tîrziu, inspirați probabil de succesul cult al peliculei The Call of Cthulhu, niște nemți cu un buget de aprozar au produs Die Farbe. A fost și prima adaptare care ne-a făcut să ridicăm din sprîncene. Scenele în alb-negru urmează îndeaproape firul nuveletei, singura diferență fiind locul și timpul acțiunii, de această dată Germania provincială, la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial. Astfel, filmul reprezintă prima ecranizare propriu-zisă după The Colour Out Of Space, și nu o adaptare hibridă, calchiată după rețetele horror în vogă la momentul producției. E de asemenea prima dată cînd e pomenită și reprezentată Culoarea. Deși filmul e alb-negru, Culoarea apare aici în nuanțe roz-violet, o soluție elegantă pentru evocarea naturii ei imposibil de descris, lucru la care vom reveni puțin mai tîrziu. Oroarea existențială e și ea prezentă în Die Farbe, filmul punctînd cu acuratețe pesimismul și cenușiul lovecraftian. Din păcate însă, pe măsură ce se apropie de sfîrșit, limitele mediului și în special limitele de buget își spun cuvîntul. Crescendoul neliniștii se fîsîie într-o explozie de CGI neconvingător și rămînem cu un pregnant sentiment de neîmplinire. Or, îndrăznim să spunem că tocmai asta ar fi calitatea principală ce trebuie redată într-o interpretare fidelă lui Lovecraft, anume efectul cathartic al expunerii la imperiul necunoscutului și nevăzutului.

Înainte să discutăm ultima ecranizare, cîteva cuvinte despre omul care s-a încăpățînat să o ducă la bun sfîrșit. Richard Stanley este un individ curios, debutul său în lung-metraje avînd loc la începutul anilor ‘90 cu Hardware, un melanj de post-apocalipsă, suprarealism și umor de autobază, în care nimeni altul decît însuși Carl McCoy își face apariția în rolul unui pribeag al dunelor radioactive. La cîțiva ani după Hardware, Stanley dispare din peisaj și-și petrece următoarele decenii turnînd videoclipuri ezoterice, scurt-metraje oculte si documentare din zone de conflict. Asemenea antieroilor lui Lovecraft, este un tip de o cultură enciclopedică și care duce povara multor ani tulburi. Greu de găsit un regizor mai potrivit și o temă mai bună pentru o revenire tempestuoasă.

Color Out of Space intră la rupere încă din afișul de prezentare. Un delir psihedelic de nebuloase, jerbe vibrante în nuanțe magenta, salivă, secreții lăptoase, reprezentări totemice și, distorsionate printre ele, figurile familiei Gardner, întrepătrunse de Culoare. Întregul film este cufundat în tonuri magenta, faptul în sine o alegere extrem de inspirată ce rezolvă elegant problema reprezentării Culorii, lucru intuit și în Die Farbe. Nu neapărat datorită implicațiilor halucinogene, cît mai ales datorită originii tonului. Magenta apare din amestecul nuanțelor de la capetele curcubeului, adică din mărginirea spectrului electromagnetic receptat de către ochiul uman. Semnificația simbolică este a unui ceva, Culoarea, aflat dincolo de limitele percepției, dar ale cărui umbre se scurg în realitate prin marginile simțurilor.

Continuînd pe firul primelor impresii, menționăm coloana sonoră. Am mai avut plăcerea să-l ascultăm destul de recent pe Colin Stetson în Hereditary. Există asemănări între cele două teme muzicale, dar anvergurile sunt diferite. În Hereditary, evocarea trimite spre trecutul biblic și un sinistru avînd originile pe la căderea în dizgrație. Aici, muzica are întreaga măreție a unei odisei spațiale, a destinelor apăsate de întinderea unor epoci pentru care istoria umană sau succesiunea erelor geologice sunt cantități neglijabile. De sine stătătoare, muzica are prezența necesară pentru a sublinia jocul subtil de cuvinte din titlu, frămîntînd în mințile noastre următoarea întrebare: totuși, vorbim despre Culoarea din Spațiu, sau de Culoarea din Afara Spațiului? Nici nu știm care variantă e mai cruntă.

Acum niște ani chicoteam în fața unui castronel protevistic, Salem’s Lot. Motivul pentru care ne hlizeam ținea de faptul că filmul includea pasaje rostite direct din condeiul titanului Stephen King, constipînd în mod inutil o peliculă altfel perfect vizionabilă între niște beri. Și Color Out of Space conține cîteva pasaje din scrierea originală, dar nu se pune problema pufnirilor stînjenite. Nu că Lovecraft nu ar duce lipsă de episoade discutabile în exercițiul său, dar această nuveletă în particular este extrem de bine scrisă. Mai mult, pasajele au fost alese și expuse într-un mod foarte iscusit, scufundînd atmosfera deja apăsătoare de la bun început în niște adîncuri unde numai o naivitate extremă ar mai putea să rețină așteptări fericite. Singurul regret este că nu a revenit și McCoy alături de Stanley, măcar cu vocea. În particular unul dintre pasaje i s-ar fi potrivit atît de bine încît, dacă l-ar fi recitat, acum v-am fi scris din alte tărîmuri, mai transcendentale.

Povestea propriu-zisă este adaptată vremurilor contemporane, chiar dacă se păstrează în orizontul fictiv aflat în frontierele Noii Anglii. În bună măsură urmează firul original, iar decizia de modernizare a narativei poate fi privită în multe feluri. Cu siguranță a fost mai comodă din punct de vedere logistic și financiar, și face un film altfel ușor neconvențional mai digerabil de către publicul larg. Una peste alta credem că e o idee bună, deoarece găsim cam obosită figura patriarhală a Americii ultra-creștine, prăsind cîmpul în seu, sudoare și băligar. În schimb avem o interpretare cu totul nouă a familiei Gardner. Capul familiei, Nathan (Nicolas Cage), este un pictor ratat ce încearcă viața de moșier și mănușa de gospodar, ocupîndu-se cu succes variabil de grădinărit, gătit și creșterea unui număr mic de alpacale (animalele viitorului, aflăm). Soția sa, Theresa (Joely Richardson), este cea care susține financiar familia din postura de broker, dar se luptă pe de-o parte cu o conexiune instabilă la Internet, ce-i îngreunează contactul cu clienții, și apoi cu urmările unui cancer. Au trei copii, dintre care doi la vîrsta adolescenței. Lavinia (Madeleine Arthur) este pasionată de curentul gothic și incantații din cărțulii pentru magi începători, Benny (Brendan Meyer) e un pierde-vară care a descoperit farmecul ierburilor alături de Ezra (venerabilul Tommy Chong), un îngrijitor înarmat cu o colecție suficientă de stoner rock pentru a face față celor mai conspiraționiste scenarii. Jack (Jullian Hillard) săracul încă e la vîrsta căscărilor gîngave și a luminii sticlind în inocența ochișorilor. Îl mai avem pe Ward (Elliot Knight), un tînăr inginer de ape care face studii în teren pentru un viitor proiect hidrotehnic, deși în mod inexplicabil se dovedește a fi expert și în geomagnetism, astronomie și o serie de alte discipline exacte, luîndu-i clar fața marelui hidrolog al neamului nostru. Cam astea sunt personajele importante, alături de care depunem o mențiune specială pentru nou-venita pisicuță G-Spot, o glumiță poate prea fină în direcția motanului Nigger Man din altă povestioară captivantă, The Rats in the Walls.

Filmul începe într-o notă idilică, plasînd familia Gardner cumva în afara timpului și a grijilor, strecurînd doar ocazional frămîntări ale trecutului. În prima sa parte urmează o evoluție lentă de la normalitate spre haosul astral, punctînd tensiunea cu doze de șoc concentrat în nuanțe pastelate de magenta. Partea a doua, cînd toate convențiile și forme de decență sunt lăsate de-o parte și se dă liber la frenezie, este puțin incoerentă. Incoerența ar fi potrivită dacă s-ar referi la incongruențele realității sub influența Culorii. Dar ce se întîmplă e că deși filmul are aproape două ore, nu par să fie suficiente pentru a urmări în mod complet firul fiecărui personaj și pentru a ajunge la un deznodămînt satisfăcător, fie și în felul lugubru în care lucrurile se petrec într-o poveste a lui Lovecraft. Nu ne-ar fi deranjat chiar și o oră în plus de vizionare, pentru a avea ceva mai multă consistență și greutate puse în direcția fiecărui deznodămînt în parte. Aproape că e păcat de personaje care altfel înfloresc în urma unei abordări destul de minimaliste. Atmosfera este în general construită foarte atent, cu o mulțime de trimiteri subtile către elemente ale mitologiei lui Lovecraft. Este însă și stricată ocazional cu pastile de umor, unele livrate în mod credem noi involuntar de prestația lui Nicolas Cage. Chiar nu erau necesare, întrerupînd inutil tensiunea. Nimeni nu se expune în cunoștință de cauză la Lovecraft pentru hăhăieli relaxate, și considerăm că nimeni nu ar trebui să aibă asemenea așteptări. Cage ne-a produs inițial o ușoară reticență, dar una peste alta își joacă într-un mod exemplar rolul, ca de altfel toți actorii ce reprezintă familia Gardner. În partea de menținere a iluziei, filmul în general se descurcă foarte bine, apelînd la efecte speciale practice care ne-au adus aminte de o grămadă de lucruri bune (John Carpenter’s The Thing, The Shining în regia lui Kubrick). Există și ceva CGI destul de ieftin și parcă extras dintr-un sertar cu dischetele anilor ‘90, dar nu e atît de mult încît să dăuneze prea tare vizionării. Ceea ce încurcă ceva mai mult treburile este o divagare mai însemnată de la narativa originală, aproape de final, care aproape că răstoarnă filmul în ape proteviste.

Nu putem da mai multe detalii pentru a nu răpi din experiența celor care poate vor viziona în viitor, dar spunem numai atît. Filmul este absolut șocant fără să recurgă la tertipuri ieftine și cere o cantitate rezonabilă de testosteron în instalație. Considerăm că este una dintre ecranizările fidele ideilor lui Lovecraft, chiar dacă nu se ridică întru totul la nivelul materialului sursă. Cel puțin relativ la nivelul de calitate al filmelor turnate azi, este o producție cît se poate de bună, cu toate micile defecte ce s-au strecurat în țesătură și cu unele concesii cam dure ce au fost făcute pentru a capta atenția unui public mai larg. Deși departe de a fi perfect, Color Out of Space atinge esența lucrurilor. Adică lasă privitorul receptiv cu gura căscată, gîndurile împrăștiate și ochii pierduți în dezolarea zărilor cale de zile bune după genericul de final. ■