Counter-Strike
Am jucat destul de mult Counter-Strike și atinsesem un nivel decent de „iscusință”, așa că mă simt complet îndreptățit să-l consider un joc mai slab atât decât Unreal Tournament (concurentul mai natural), cât și decât Quake 3 (concurentul oarecum prin contagiune). Mai existau la vremea respectivă și alte opțiuni când venea vorba despre 3D-shootere, însă mediul concurențial al sălilor românești prefera clar această triadă.
Ca să o luăm cu sfârșitul, deathmatch-ul din CS este bănăluţ. Da, e o idee mai realist, însă factorul de distracție tinde repede spre zero din cauza lipsei unor hărți și a unor arme, upgrade-uri și moduri de joc suficient de variate încât să susțină interesul jucătorului pe termen mediu sau lung. Deathmatch-ul din CS se poate practica regulat numai ca arenă de instructaj și îmbunătățire a calităților jucătorului individual, deci ca antrenament. Din punctul ăsta de vedere, Quake 3, cu ritmul și diversitatea scenariilor de joc în deathmatch, șterge pe jos cu CS, a cărui singură vocație rămâne multiplayer-ul de echipă.
La acest capitol, UT rămâne unul dintre cele mai solide titluri din istorie. Are 8-9 arme, fiecare cu 2 moduri de folosire, deci peste o duzină de posibile abordări, combinații nemaipomenit de interesante in-fight, dar și existența a cel puțin 2-3 variante de contracarare a fiecărei alegeri. CS are 3-4 arme de foc utilizabile cu totul, cuțitul care e mai degrabă un alt mod de mișcare decât parte activă a arsenalului și, spre lauda lui, grenade felurite, realmente cu impact în gameplay. UT are unul dintre cele mai bune moduri de joc pe care l-am întâlnit vreodată, Domination (îmi vine greu să înțeleg de ce a fost atât de puțin prizat), pe lângă foarte serioasele și complexele Team Deathmatch și CTF, dar și insolitul Assault. CS are doar Defuse și Hostage Situation, dintre care ultimul degenerează frecvent într-un banal deathmatch. UT are boţi foarte competenți pentru antrenament solitar, CS are păpuși de cârpă.
UT are zeci de hărți, unele dintre ele absolut legendare, care presupun tactici complexe de echipă și o relație specială între cunoașterea spațială și raționamentul tactic din capul jucătorului. CS are și el părticica lui de glorie aici, dar cu maxim 2-3 scenarii (care strălucesc mai mult prin echilibru al pozițiilor combatanților), iar acelea nu surprind neapărat prin ingeniozitatea proiectării, ci mai degrabă printr-o supralicitare datorată penuriei de scenarii interesante. Și mai important, UT are posibilități de gameplay infint mai ramificate tocmai datorită tutoror avantajelor enumerate mai sus (arme, hărți, moduri de joc) față de CS, unde odată ce deviezi din canonul a 5-6 strategii, vei nimeri în atmosfera rarefiată a lipsei de posibilități. Nu se pune problema ca în CS să nu întâlnești situații complexe, care să se preteze la strategii complexe, e limpede că nu vorbim despre o monotonie funciară a jocului, cât despre un anumit orizont al posibilităților, mult mai limitat decât în cazul UT.
Iar aici intervine pasămite și cuiul meu cu CS. Sala de jocuri românească l-a încununat de departe cel mai dezirabil shooter multi. Dacă pentru Quake se mai găseau doritori, UT a fost practic un meteorit pe care puțini măcar de l-au întrezărit. În absența unei comunități de oameni dedicați, posibilitățile de exploatare a potențialului UT au fost practic gâtuite din fașă în cazul meu. Sporadicele meciuri în compania adversarilor umani, sesiunile cu scrâşnet de dinți în compania boţilor și, ceva mai târziu, video-urile cu gameplay-ul fascinant al meciurilor internaționale m-au făcut tot timpul să nutresc o antipatie rece, dar insistentă, pentru uzurpatorul născut din viță nobilă de Half-Life. Când am putut să mă folosesc de Internet pentru a încerca să înot în oceanul internațional al pasionaților de UT, era deja prea târziu; pierdusem trenul uceniciei. Pentru mine, CS a fost o beizadea căreia nu m-am îndurat să-i fac vânt, dar căreia nici nu-i puteam vreodată ierta că mă privase de ceea ce aveam toată îndreptățirea să consider un vlăstar mai de soi din partea lui Unreal. ■