Există o poveste bine cunoscută în mitologia greacă, mai exact mitul lui Icar și a ascensiunii acestuia până la soare. În aroganța sa specifică fie vârstei, fie a omului în general, Icar a crezut că se poate apropia de soare. Bineînțeles, această credință s-a topit odată cu aripile sale de ceară, iar ce a urmat după a fost doar prăbușirea în întuneric. Sigur, există interpretări peste interpretări ale acestui mit, dar ce se întâmplă atunci când propriile noastre minți devin labirinturi ale regretului și pierderii iar aripile nu sunt nimic mai mult decât bule de săpun în briza unei seri de vară?